Cum poate fi un om prost de bun ? O variantă ar fi cea legată de existența unei boli psihice care ar conduce la dereglări de comportament prin care o persoană oferă tot ce are și ajunge să aibă pierderi materiale ce pot să-i facă pagube, bineînțeles pe fondul zâmbetelor profitorilor, martori la aceste evenimente.
Varianta la care mă refer este a acelor ființe umane care în relațiile cu cei din jur sunt dispuși să dea din ceea ce au lucruri care le sunt poate foarte utile, dar din iubirea pentru cei din jur sacrifică partea materială pe un gând bun, pe considerentul că fac un bine chiar fără să se gândească că vor primi vreo răsplată. Aici sunt multe variante de oameni proști de buni. Unii dau, dar gândul le este la ce și când vor recupera. Am cunoscut un amic care de câte ori îl vizita cineva îi dădea la plecare obligatoriu o pungă cu ceva, morcovi, cartofi, o sticlă de vin și de fiecare dată era convins că va recupera acest cadou la vizita ce o va face el celui ce l-a vizitat. Părea deosebit de omenos, plin de bunătate, dar a suferit o boală grea și a murit destul ce tânăr.
În relațiile interumane de durată apare un fenomen pe care nu prea vrem să-l recunoaștem. Unul dintre cei doi angajați într-o prietenie sau o poveste de iubire oferă ceva, apoi primește și el de la partener, este vorba atât de oferte materiale cât și sentimentale. Acest schimb la un moment dat este inegal și dintre cei doi unul devine donor, iar celălalt acceptor. Acum apare o diferență de comportament între parteneri care nu se sesizează imediat tocmai pentru că unul este prost de bun și celălalt deștept de rău. Rezolvarea acestor diferențe ar fi sau despărțirea, sau îmbunătățirea relațiilor pentru evitarea unor conflicte. Dar cum pe noi ne caracterizează clar lipsa de recunoștință, de cele mai multe ori relația se continuă cu conviețuire între doi dușmani dintre care unul lovește , iar celălalt suferă. Așa s-a născut și dorința de jaf care a dat istoria pe acest pământ.
Oamenii aceștia proști de buni ajung uneori să-și înțeleagă viața ca pe un destin, unii se despart și reiau de la început o nouă relație, alții suferă până la capătul zilelor lor, însă timpul curge ușor, viața este o piesă de teatru și nu se mai poate recupera actul anterior pe care practic ei l-au scris și l-au jucat. Odată un simpatic pensionar îl felicita pe un tânăr de douăzeci și șase de ani că a divoțat. Spunea că el a suferit până la șaizeci de ani, apoi a divorțat și a luat viața de la început, s-a îndrăgostit de o tânără care îl iubea, își dorea să se căsătorească dar și-a dat seama că ceea ce îi dictează sufletul nu îl lasă anii și a avut o viață lungă, s-a decurcat singur și a căutat să-și orneze cu bucurie spirituală anii.
Destinul ni-l facem singuri, bineînțeles pe un fond moștenit. Modul în care știm să ne dăm iubirea celor din jur este un secret al anilor mulți și buni. Mulți spun că depinde de noroc, dar eu cred că depinde de rațiune, de modul în care în vâltorile vieții suntem în stare să evităm dezastrele, să fim buni dar nu ca să ne vadă cei din jur că suntem proști de buni și așa cum am mai spus, interiorul nostru nu trebuie să-l punem la cheremul celor care ne vor răul. Sănătoși vom putea străbate toate uraganele, pornite de cei care încearcă să stăpânească așa cum vor ei, pentru că ei consideră că li se cuvine totul.
Dacă cineva se întreabă oare cum sunt eu, cel care vă scrie aceste rânduri. Am să vă răspund. Sunt puțin supraponderal.