prin '94 sau '95
era unul dintre nebunii orașului Cluj
fusese cândva pictor cu atelier bani și renume
prea iubitor de o femeie pe numele ei Izabel
trecea pe străzi cu zâmbet firav
când te așteptai mai puțin
privea înspre nori și striga
miau Izabel miau
din cauza asta râdeau cu toții
și îi spuneau în batjocură
Miau Miau

povesteam cu el despre soare despre lună
și despre cât de amară e cafeaua săracului
țin minte că de Crăciun mi-a cumpărat o dată
o sticlă cu lapte și biscuiți
număram dimineața bănuții punând mereu deoparte câțiva pentru el
nu mă gândeam pe atunci că va muri într-o iarnă de frig și de foame
la marginea drumului său

toți îl iubeam și mereu ne desena portrete colorate
mie îmi spunea că semăn cu Izabel și că într-o zi va ninge doar pentru mine
cu tablouri și sori desenați albăstrui

mi-am adus aminte de el astăzi în timp ce priveam norii pe fereastră
ei semănau cu un om care a murit de foame și frig într-un decembrie vechi

aș fi vrut să bem o cafea împreună astăzi
și să îi spun măi Miau
ești prietenul meu
de acum nimeni nu va mai râde de tine
nu-ți va mai fi nici frig și nici foame

cuvintele nerostite la timp
cu siguranță sunt inutile

și oricum

poezia nu ține de foame
nu ține de sete
nu ține de viață

te salut
Miau-prietenul meu