mă trezesc dimineața si îmbrac haine de doliu, ies pe stradă, merg la muncă. Mă întâlnesc cu oameni cunoscuți sau nu .... și văd în privirea lor aceeași întrebare " oare cine a murit?" și eu le răspund tot din priviri ..... " nimeni.... doar sufletul meu" și atunci simt un val de răceală ca și când prin vene curge gheață, care lasă urme, care zgârie venele și arterele, iar durerea nu se mai oprește decât când ajunge în locul unde cândva poposea sufletul, unde cândva stătea inima, iar gândul încă mai șoptește " mai ții minte când în vene iți curgea sânge? un sânge fierbinte ce ardea tot ce întâlnea în cale, care iți încălzea tot corpul, care te făcea să trăiești?" .... și eu îi răspund răspicat..... " NU. A TRECUT PREA MULT TIMP DE CÂND TOTUL A DEVENIT DOAR UN CUB DE GHEAÞÃ" și totuși te miști imi zice gândul.... iar eu îi răspund ...." da ...dar și icebergurile sunt în continuă mișcare și transformare pentru că există apele din jur și soarele din cer care îl forțează să facă asta chiar dacă nu vrea.... așa și cu mine.... există cineva care are nevoie ca eu să simulez că trăiesc, să lupt ca EA să trăiască" dar va veni o zi când mă voi odihni, o zi când totul în jur nu va fi decât liniște...... pană atunci voi purta hainele de doliu, iar în acea zi mă voi îmbrăca în haine de sărbătoare, pentru că atunci voi fi liberă să-mi regăsesc sufletul mort de timpuriu....