Stateam intr-o buna zi pe marginea raiului privind inspre dimensiunea in care pana nu demult traisem. Asteptam in fata Marii Porti sa imi vina randul. Sfantul Petru era obosit, caci in ziua aceea, fusesera foarte multi care isi asteptasera verdictul. Mie inca nu imi venise randul si inca nu imi faceam probleme cu privire la locul in care urma sa imi petrec eternitatea. Mai erau destui inaintea mea.
Erau unii care spuneau ca Dumnezeu nu ar fi totusi chiar asa de bun cum se spunea pe Pamant, cata vreme fusesera destui cei care nu fusesera primiti pe Marea Poarta si acum asteptau in tacere, cu lacrimi si regret in suflete, sa vina ingerul transportor si sa ii duca spre iad. Eu nu credeam nimic. Pur si simplu isi meritau soarta.
- Ei, n-ai mai zice asa daca ai fi tu in locul lor, imi spuse unul care statea inaintea mea la coada.
- Poate, ii raspunsei eu scurt, pentru ca nu voiam sa intru in vorba cu el. Nu aveam chef sa vorbesc cu nimeni, de altfel.
Leii din fata Portii facura simultan un pas catre multimea care se retrase o jumatate de metru inapoi.
- Pauza! se auzi anuntul sfantului Petru.
Un murmur strabatu multimea.
Fiecare, obosit de atat asteptat isi cauta un loc unde sa se odihneasca. Eu, care eram oricum printre ultimii la rand, ma asezai tacut pe marginea raiului, cu picioarele atarnand in neant. Ma uitam spre Pamant si ma gandeam la ce se alesese din viata mea.
Asa m-a gasit: abatut, privind in departare.
- Iti pare rau? ma intreba.
Tonul ii era bland si ma linisti. Nu parea sa fie unul din cei care isi asteptau randul pentru a intra pe Poarta.
- Rau? Pentru ce? intrebai eu.
- Stiu si eu? Poate pentru ca ai murit.
- Nu pot spune ca imi pare rau ca am murit. Oricum nu as fi putut indrepta relele pe care le-am facut mai demult, chiar daca as mai fi trait o suta de ani. Pentru asta imi pare rau, nu pentru ca am murit.
Se uita la mine o clipa si apoi zambi.
- Ce rele ai putut sa faci incat sa nu le mai poti repara?
Taceam privind in continuare spre ... casa.
- Ai omorat pe cineva? ma intreba si tonul ii trada ingrijorarea.
- Nu, raspunsei eu.
Se inveseli pe data si apoi spuse:
- Ei, atunci nu-i chiar atat de grav.
- Crezi? intrebai eu retoric. Poti face in viata lucruri mai relele decat sa ucizi un om.
- Ce anume? ma intreba curios.
- Il poti schilodi, urmand ca el sa traisca tot restul vietii cu urma ranilor, iar unele s-ar putea sa nu se vindece niciodata.
- Ai schilodit pe cineva?
- Ma tem ca da, ii raspunsei eu trist.
- Si acum te temi pentru pedeapsa ... facu el.
- A ... nu! facui eu zambind. Nu pedeapsa ma sperie. O merit, e fireasca. Imi pare doar rau pentru raul pe care l-am provocat. Nimeni nu merita sa sufere.
Ma privi foarte bland si punandu-mi o mana pe umar imi zise:
- Dar si tu suferi!
- Da, cred ca da, dar imi merit soarta.
- Ma faci curios! imi spuse. Ce ai putut sa faci incat sa simti atat regret?
- Am fugit! ii raspunsei eu intr-un tarziu. Am fugit, cand ar fi trebuit sa lupt. Dar nu mai puteam. Simteam ca toate erau impotriva. Si totusi ar fi trebuit sa lupt.
- Crezi ca daca ai fi luptat lucrurile ar fi stat altfel?
- Nu stiu, raspunsei eu sincer ridicand din umeri. Poate ca da!
- Ea e aici? ma intreba facand un semn cu mana inspre multimea care acum se odihnea.
- Nu! Sau cel putin din cate stiu eu, nu!
Ma lua de mana si se ridica.
- Hai! Hai sa vedem cum ar fi fost.
Ma ridicai mirat. Cine era cel care ma indemna sa vad cum ar fi fost?
- Cum sa vedem? intrebai eu nedumirit.
- Durerea ta e sincera, imi spuse, iar pentru asta, cred ca meriti macar sa stii cum ar fi fost.
Ajunsaram la poarta si facu un semn discret cu ochiul catre sfantul Petru. Acesta fluiera scurt printre dinti si leii se trasera la o parte, iar poarta se deschise.
- Hai, imi zise. Nu-ti fie teama!
Parea ca plutesc.
- Deci asa arata raiul! imi scapa o exclamatie.
- Da, zambi el si ma duse in fata unui panou din cristal.
Sufla peste el si panoul se imparti in doua. Pe jumatatea de sus aparu trecutul ei, asa cum fusese, iar pe cea de jos, cel posibil. Imaginile se derulara foarte rapid si in scurt timp vazui ca cel posibil nu ar fi fost nicicum mai bun. Eram fericit, dar totusi trist.
Scoase telefonul din haina alba lunga pe care o purta si forma un numar. Apoi, suiera parca o data in microfon si inchise.
- Vino, imi spuse. Ne asteapta!
- Cine? intrebai eu.
- Ea!
Iesiram pe poarta si atunci o vazui. Era chiar ea, speriata oarecum pentru ca nu intelegea ce se intamplase.
Apoi el ne lua pe amandoi pe dupa umeri si ne conduse pana la marginea raiului. Pamantul se afla chiar sub noi. Odata ajunsi pe marginea stancoasa a raiului, ne dadu un branci amandurora si ne aunca din nou pe Pamant.
Am mai apucat doar sa il aud razand si spunand:
- Gaseste-o, si nu mai gresi!
Apoi, m-am nascut.