Jurnal de bord din data: septembrie, azi.
Pe ordinea de zi: Să ajung la serviciu, a patra zi consecutiv (de menționat că una bucată zi lucrătoare egal doișpe ore).


Mi-au trebuit șapte mii două sute de secunde pentru atingerea obiectivului propus. Două ore de acasă până aici.
Zece minute până la bulevard, pe jos, hai că n-a fost rău, dimineață, aer curat (aproape, dar să nu fac mofturi inutile), păsărele, ici colo iarbă verde, parcă, parcă uitasem că e a patra zi.
Alerg grațios printre masini, întorcând galanteria domnului cu claxon puternic.
Ajung în stație. Hm… Slabe șanse de-un 178. Nu-i nimic, iau orice și mai merg un pic pe jos până la 41, hai că nu-i bai. In urechi am căștile, fecioara de oțel urlă melodios, viața e frumoasă, ce mai!
Imi aduc din nou aminte că mi-a expirat abonamentul ratb de 2 luni si că iar am uitat să-l încarc, mă uit în portofel, îmi calculez cafeaua, prânzul și tigările, și după o foarte scurtă clipă de meditatie decid că ratb-ul poa să mai aștepte. Dar să-mi iau totuși bilete că am eu feeling-ul ăla. Știti despre ce vorbesc, nu?
Coadă în fața tonetei. Nu-i nimic, aștept, muzica din căști nu s-a oprit, copacul lui Andreescu crește si face roade, e bine. Un domn e nelămurit. Apare un autobuz, mă uit la ceas, mai am timp. Trece autobuzul, domnul e nelămurit. Hmm... Parcă au inceput să cadă frunzele. A venit toamna? Deja?
O cucoană bate cu tocul în asfalt a iritare. Aaaa, e al meu, mda, e bine pus tocul ăsta.
Vine un troleu, domnul e nelămurit, îl las in plata lui, îi sugerez în gând cateva chestii pentru care i-ar mai trebui un frigider, și sar în troleu (mai am un bilet de rezervă), găsesc și loc, am căști ta na na...
Și minutele trec și eu admir peisajul..... Același. Mereu același. Mda, am zis eu întotdeauna că Bucureștiul ăsta... Nu vezi, toate blocurile-s la fel. Nici un pic de personalitate, vigoare, spontaneitate ...... îmi intrerup reveria. Brusc – “Or fi blocurile la fel, dar ăsta e chiar același bloc, blondo”.
Și trec minutele. Da’ numai ele trec. In jumătate de oră am reușit performanța de a parcurge trei stații și ceva. Poa să-mi cânte ce vrea în urechi că eu aud doar bolborositul sângelui fierbând care mi s-a urcat în cap. Cu pași hotărâți mă îndrept spre cabina șoferului cu intenția clară de a coborî chiar dacă nu e stație. Impresionat probabil (mamă ce percepție, și mai era și cu spatele), șoferul îmi anticipează cererea si deschide ușa înaintea intenției mele. Mormăi un mulțumesc si țâșnesc ca o zvârlugă printre mașini. Adulmec ca o puma urma lui 41, mă fofilez prin hățișul blocurilor gri și ajung la Lujerului cu nările umflate si respirația șuierătoare.
In intersecție se târăște roșu tramvaiul. Nu contează cum, dar trebuie. Tâșnesc din nou, tai intersecția, evit oameni și mașini, aterizez pe refugiu și mă agăț cu ultimele forțe de bară. “Thanks God”. N-am timp să mă bucur că se-nchid ușile. Imi scot sufletul pe ochi și fac loc cărnii piftiate; vreau să respir!!!! O doamnă binevoitoare își imparte bucățica de aer cu mine si îmi suflă puternic în față. Ii sunt recunoscătoare. Pentru că s-a spalat pe dinți. Ajungem și în Crângași, puhoiul se revarsă, și ca prin minune, spațiul se extinde, scaune goale te îmbie, uuuuuffff, ce bine! Tramvaiul gonește repede, mă uit la nefericiții din masini și pentru a nu știu câta oară îmi doresc să am un tramvai personal sau măcar să se fi inventat teleportarea.
Mai am doar o stație până la capăt, ascult muzică, apare și soarele, las’ că mâine sunt liberă. “Biletul dvs la control”. Prinsă cu garda jos, n-am nervi si reacționez blanc: “N-am”. Călăul rânjeste cald “Aaaa, n-ai, da’ de ce n-ai? Sau ce? voi ăștia la costum sunteți scutiți?”. Simt cum ultimele frânturi de rațiune mă părăsesc și sunt pe punctul de a-i sări la jugulară. Dar o voce interioară îmi șoptește “Ești mai bună decât el” (în traducere: dacă te iei la harță cu el ori patru sute de mii ori amendă la mama acasă, bașca timpul pierdut). Nope, not good. Clipesc lung și umed, îmi plec ochii rușinată, îi arăt ca aveam banii pregătiți, îi explic că întarzii și că era coadă, îi arăt abonamentul expirat, și cartela de metrou, dovadă că nu sunt decat un biet cetățean care-a greșit și el odată, și până la urmă scap. Ochiul lui drept chiar s-a induioșat, mă ceartă părintește si îmi întoarce spatele. Când deodată....o babă, care probabil nu-și făcuse target-ul pe dimineața aia, se transformă în instrumentul acuzator al justiției si devin exponentul generației tinere de azi care..... și care...... O ignor, cobor cu capul sus și privirea aiurea.
Mă îndrept cu pas ferm spre tonetă, cumpăr 2 bilete, cer și primesc indicatii despre autobuzele spre Băneasa, care trec uneori pe acolo. De subliniat uneori. Aștept, fumez o țigară, mai dau un telefon și plec spre serviciu. Cu microbuzul. Si cu două bilete în buzunar!
Ajung în Băneasa. Târziu. Ca prin ceață îmi identific biroul (a se citi cușca), albastru ca de Voroneț, simt mirosul de cafea și încep să respir, să simt, să exist. Imi instalez arsenalul, șterg praful, schimb două vorbe cu nenea de la pază, sunt marinimoasă cu colega, o las pe ea să se bucure prima de pauză și de cafea. Mai am de apăsat un singur buton ca totul să devină operational. Il apăs și.....ce- și zice ea, imprimanta– “mă cam plictisesc azi, ce-ar fi să ne batem joc de flory”. Incerc să dau ceva la print dar imprimanta e out of order. Mă uit, e gri într-adevar, o închid, o deschid, nimic. Mă uit la agent, dă din cap că nu. Plec după ajutoare și ma întorc fără moral.
Vorbesc cu R. care-mi zice să scot cartușul, dar uită să-mi spună de unde (asa-mi trebuie dac-am chiulit în facultate la cursul ăsta), așa că scot și eu o chestie la întamplare, pe care nu mai știu să o pun la loc. O pun totusi la loc dar nu cum trebuie. Nu mai pot să o scot, așa că îl rog pe domnul care ne-a ajutat cu aerul să mă ajute și de data asta. Se chinuie el ce se chinuie, vine și C. intre timp, se uită și el, o întoarce, o pipăie și .... pleacă. Intr-un final reușește domnul să pună chestia înapoi, îl sun pe A. de la suport tehnic, îmi spune unde e cartușul, îl scoatem, îl zdrăngănim, îl gâdilăm, îl punem la loc și, satisfacută, imprimanta ne comunică "No print cartdrige". Facem schimb de cartuș cu cealaltă imprimantă, ca să constat cu stupoare că de fapt cartuș este berechet că cealaltă merge. Hmmm... ne scărpinăm in cap și eu și domnul și A. în telefon. Intr-un final A. declară măreț: "Habar nu am". Pleacă domnul că deeeh are și el treabă, eu răman cu A. pe fir, râdem, glumim, facem haz de necaz, călătorim un pic în trecut până pe la daci si romani, ne ciondănim un pic pe delimitări geografice, după care renunț (Eu chiar trebuie să fumez o țigară și să beau cafea) - Ii zic să mă sune cand are de ce. Resemnată, mă chinui să pun monstrul la loc, dar imprimanta e grea așa că îmi cam alunecă din maini. Ce-i drept nici eu nu mă străduiesc, așa că o trantesc un pic. Cu urările subînțelese.
Din reflex apăs butonul de start și mașinăria începe să gandească și gandeste și gandește .... și........ minunile se întâmplă! Mesajul nu mai e. Ecranul comunică normalitate. Cu emoție în suflet și cu speranța atârnând de un șiret dau ceva la print și obțin copia perfectă. După trei ore.
Dar ce contează? Am bilete.