Acele ceasornicului se învârt...stingând timpul puțin câte puțin. Doar singurătatea care mă apasă se mișcă atât de încet. Încerc să mă distanțez tot mai mult de trecutul zbuciumat, privesc doar conturul imaginii unei vieți trăite...tac și privesc orizontul, conștientizez că pierd tot ce-i mai frumos...puterea de a zâmbi, dar o regăsesc în existența ta...în puterea ta de a mă face să-mi reiau stângaci, surâsul!
Mă sperii, caut înțelesul tainic al zâmbetului ascuns în mine, un zâmbet îngenuncheat cu mâinile împreunate stând în tăcere. Nu reușesc să mă obișnuiesc cu liniștea...și totuși îmi place să stau între patru pereți...să-mi aud gândurile...să le simt....să le scriu. Dacă m-ar întreba cineva de ce...i-aș răspunde că prin cuvinte îmi simt sufletul liber, în cuvinte îmi măsor gândurile...Uneori mă doare strigatul surd al inimii care țipă: ,,Vreau să zâmbesc mereu!’’...pentru că în tăcere...simt cum îmi pleacă de pe chip zâmbetul ce-mi ține în frumusețea lui, măreția sufletului.
Nu știu să zâmbesc, am încercat cândva să fac asta, însă stângăcia mea a transformat totul într-o tristețe. Mi-am spus mereu ,,nu pot’’ însă voința mea depindea de fapt de curajul de a renunța la stângăcie. Pentru unii fericirea vine din interior, pentru alții e de ajuns un zâmbet în privirile celuilalt. Fericirea unui zâmbet stângaci e mereu născută din tristețe, din teama de a transforma totul într-un gând imperfect. Mă trezesc uneori plângând în singurătate, cerșind o secundă de fericire, dar de fiecare dată, fericirea mea nu e decât o tristețe stângace care trăiește goliciunea gândurilor sale...pentru că distanța ne separă...distanța nu este de partea noastră...pentru că timpul ne este potrivnic.
Deși merg, simt că stau pe loc, odată cu mine, prinsă în propriile-mi bătăi de ceas. Dacă aș căuta în interiorul meu, aș găsi poate gânduri aruncate într-un tablou acoperit de praful trecutului. Am nevoie de un zâmbet perfect pentru a învăța din el ce e fericirea, însă în mine nu am găsit decât un zâmbet stângaci care încă de ieri scrie cu litere de fericire.....Un ieri pe care îl pot măsura în secunde, minute, ore, zile....un ieri ce mi-a adus fericirea și zâmbetul stângaci...un ieri ce m-a învățat să zâmbesc.
Mă simt singură...fără ca cineva să-mi mai șteargă lacrima, ca într-un labirint cu drumuri încrucișate. Cuvintele îmi dansează...acoperind golul din suflet...cuvintele îmi cântă aceeași melodie de dragoste care te cheamă să pășești alături de mine!
Încerc să salvez ce mai e din mine...,,zâmbetul stângaci’’. Mi-e teamă că ploaia l-a luat...că am rămas singură, cu visul prins într-o scoică aruncată la întâmplare pe nisip...un vis devenit realitate peste zi....datorită ție!