Auzisem, pe vremea cand eram numai un arsan, ca va veni momentul in care imi vor creste aripile. Era ceva firesc, inscris in codul meu genetic. Asemeni tuturor inaintasilor mei, aveam sa trec prin faza de metamorfoza finala. Asa cum inainte de a fi arsan fusesem flit si inainte gart, urma ca la un moment dat sa ating starea finala de aroi. Celelalte faze ale metamorfozei fusesera dureroase, dar auzisem ca nici una nu se compara cu ultima.
De o vreme incoace incepusem sa am o oarece senzatie de disconfort cu usoare dureri intre umeri. La inceput nu putusem dormi din aceasta cauza, dar in cateva zile ma obijnuisem cu senzatia si o luasem ca atare. Dupa numai o saptamana, aveam ameteli puternice si dureri cumplite de cap. Intre umeri, pielea se ridicase destul de multisor in locul unde incepuse sa se formeze sheletul aripilor. Cand acestea aveau sa fie mature, pielea de pe intreg corpul avea sa imi cada, lasand locul alteia, care se va fi format pana atunci.
Vazusem destule metamorfoze incat sa ma fi obijnuit cu aspectul neplacut al celor care o experimentau. Nu de putine ori, ma distrasem vazandu-i cu pielea atarnandu-le flasca, pe masura ce se desprindea de corp. In curand aveam sa fiu chiar eu motiv de distractie pentru nepotii mei, inca gart.
Crezusem ca sunt pregatit pentru faza finala, dar cand pielea a pocnit intre umeri si am simtit durerea lovindu-ma in moalele capului, mi-am dat seama ca nu eram. Am cazut la pamant, fara nici un fel de putere si am zacut pret de cateva ceasuri in agonie. Nimeni nu avea voie sa fie in preajma mea atunci cand avea sa se produca desprinderea, asa ca ma retrasesem, conform obiceiului, undeva in desertul Aslan, unde singurul martor al metamorfozei avea sa fie Isin. Cat timp am zacut in agonie m-am rugat Lui, cerandu-i sa ma ajute in trecerea pe care o traiam.
Desi normala, faza finala a metamorfozei nu se termina pentru toti cu succes. Fusesera destui cei care isi pierdusera eternitatea in decursul ei, fiind nevoiti sa reia ciclul de la stadiul de mist.
Mi-am revenit cu greu. In jurul meu, nisipul absorbise sangele care mi se scursese, iar acum era inrosit de jur imprejurul locului in care zacusem. Desi stiam ca ar fi trebuit sa imi fie cald, aveam o usoara senzatie de racoare, iar capul imi vajaia cumplit. Dintre umeri primeam semnale acute de usturime si simteam ca inca se scurgeau pcaturi mari de sange.
Mi-am amintit de aripi. Le simtii dintr-o data. Ce senzatie bizara!
'Oare le pot misca?' fu intrebarea care imi veni in minte.
Incercai sa ma obijnuiesc cu ideea noului meu corp si apoi facui o incercare: comandai intinderea aripii drepte. Desi nu stiam cum anume ar trebui sa se intample lucrul acesta, eram convins ca, intr-un fel sau altul, creierul va asculta comanda.
Simtii aripa dreapta depliindu-se usor si am prins curaj. Am dat apoi comanda ca aripa sa se intinda complet, caci simteam o nevoie acuta sa incerc sa ma ridic in zbor. Mare gresala, caci in clipa urmatoare, cazui din nou la pamant din cauza durerii atroce pe care o resimtii. Pielea nu era inca uscata pe aripi, iar fortarea aripii drepte ma facu sa urlu de durere.
Dupa un timp, reusii sa imi intind aripile proaspat iesite fara sa mai simt durerea. Bateam usor aerul, fara a incerca insa zborul. Voiam sa ma obijnuiesc cu miscarea lor.
Incercai sa fac cativa pasi, dar ma dezechilibrai si cazui din nou. Imi dadui seama ca ceantrul de greutate al corpului se modificase si ca va trebui sa invat sa merg din nou. Ma ridicai si timid, mai incercai cativa pasi.
Imi lua cateva ceasuri pana sa ma obisnuiesc si sa reusesc sa alerg, iar cand in sfarsit reusii, era deja seara. Desertul incepuse sa se raceasca, iar in curand avea sa fie frig de-a binelea. Pielea care se scurgea de pe mine, in amestecul acela de sange si nisip, ma ustura. Constatai ca nu pielea noua ma ustura, ci doar locul in care se imbina cu cea care avea sa
cada. Aceasta piele noua era mult mai rezistenta. Procesul decojirii avea sa dureze inca o saptamana sau doua.
Imi era somn, dar nu voiam sa adorm inainte de a zbura pentru prima data.
Imi luai inima in dinti si imi spusei ca trebui sa incerc sa ma ridic, asa ca imi incepui sa bat din nou aerul cu aripile.
La inceput nu reusii altceva decat sa vantur nisipul din jur, dar de-o data ma simtii ridicat de la pamant. Atat de tare m-am bucurat, incat am uitat sa mai dau din aripi si m-am prabusit din nou in nisip.
Am repetat exercitiul de cateva sute de ori, iar dimineata ma gasi in vazduh, mai departe decat visasem vreo data sa ajung.