Îmi este teribil de greu să mai ignor neputințele și lamentările semenilor. Și de parcă nu ar fi de ajuns saturația, voi insistați să îngropați în mine toată amărăciunea voastră. Ah! Cât de amară îmi este vorba. Oricât m-aș chinui să-mi îndulcesc discursurile simt în fiecare grimasă a chipului revolta disprețului sedimentat în depresiile EU-lui. Am acceptat fără tăgadă să fiu cimitirul neputințelor voastre, gropa de gunoi a defulărilor voastre, vestigiul-ruină bântuit de fantomele ratărilor voastre. Parcă vă aud țipând: „Sinucide-te!”. Și dacă ar fi o soluție nu v-aș da satisfacție! Dacă eu nu mai sunt, oriunde m-aș duce dincolo de această lume, m-ați urmări pervers că un ultim omagiu adus eliberării voastre. Izbăvit de durere, imun la chinurile raiului și iadului, vă urlu dement în față: „Sunt o rană vie! M-ați jupuit de gustul dulceag al vieții! M-ați transformat într-o lighioană pregătită să sfășâie la fiecare sângerare a EU-lui vostru! Redați-mi libertatea de a alege cui să fiu credincios, cărei mâini să-i accept mângâierea!”. Știu că cer prea mult. Credeți-mă! Nu cer mai mult decât ați primit fără să cereți. Am încărunțit de la atâta ură adunată în mine. Și ura aceasta nu-mi aparține, este ura voastră adresată celor pe care nu i-ați putut ierta deși v-ar fi fost la îndemână. Uhhh! Sunt un arc încordat pregătit să descarce o tolbă plină cu săgeți încărcate de veninul zeilor pe care-i invocați și înmuiate în braga izvorâtă din disprețul EU-lui vostru. Vă purtați în public ca zeii, iar în singurătate vă tratați ca sclavii. Luați-vă EU-l și tratați-vă depresia prin terapie de șoc. Anulați-vă soarta de împrumut și salvați-vă de mine. O să vedeți că de mâine ne va fi mai bine împreună ...

decembrie, 2007