tragem cortina (treaba aia înjumătățită din ideea de spațiu sau ca să potențeze un nu știu ce mister). e un pretext să ne dăm mâna iarăși într-un punct al nostru, nu al meu, nu al scenei, ci al unei proximități.
și apoi să ne spunem "pe maine".

un glob de lumini omogenizate în spectrul cu piele de pe frunte îmi centralizează un fel de atenție. este rotativ, aproape disperant. e încăpățânat în rotația lui. e tu când ne împăcăm după ce singur te-ai certat.

am avut un sezon verde...mai știi?începutul...ca o dimineață de primăvară, cu cer sub tălpi și rouă pe buze, fiecare în pielea celuilalt. aburul aceleiași respirații în cafeaua fără lapte, dar cu miere, cum știam că îți place. doar știam...

a urmat un sezon roșu. da...ca o nucă în dulceață. nepotrivit de savuros. cu mărgele, vin spumos, frac, muzică bună, eu în cămașa ta de ocazie...și...asta sigur îți amintești. acolo ne-am oprit. s-a pierdut magia sau...s-a terminat vinul
sau
mi-am făcut eu unghiile mov, ți-am dezbrăcat cămașa. obosisem de atâta roșu. ești nonculoare, anost, dar ești prima piele pe care am reușit să o îmbrac.
și ce ne-am face fără cortină?