Știi curba aceea
semnalizată de multe săgeți rosii -
la unu
locuia tanti Olga.
Distinsă și văduvă.
Scârțâiau treptele când îmi fluturam
cozile prinse în funde albe.
De veneam cu părul despletit
se-mprăștia liniște.
Ceșcuțele înghițeau în rotocoale
șoaptele
bunicii și-ale Olgăi.
Oricum,
vorbeau ungurește.
O admiram,
așa,
distinsă și văduvă.
În casa ei
parcă n-ar fi trăit nimeni,
ca în Răscruce de vânturi.
Ea era în intersecție.
Avea un coc perfect,
firele cărunte
creșteau la distanțe egale.
O suspectam uneori că nu repiră.
De-aia și rezista să umble
pe tocuri înalte
(mama purta botine cu talpa joasă -
era femeie serioasă!)
Nu-mi explicam
de ce nu făcea blocaj renal,
olița de noapte din sticlă
pe care o credeam din cleștar,
era mereu curată.
Spre rușinea mea,
recunosc,
am furat trei lei,
luceau pe scările-n spirală
și, pornită fiind spre rele,
am ascultat la ușă.
Era calmă tanti Olga,
zicându-și românește,
că de singurătate va pune
perdeaua în geam.
Au venit apoi apele,
prin șaptezecișiceva.
Parterul s-a înmuiat.
După fereastra albă,
distinsă,
își încălcase credința.
Cât ai mai plâns că de-atunci n-am mai putut să joc
Spânzurătoarea!...
Acum,
în casa albastră
e un partid
ce nu va fi nicicând la putere.
Cioburile
de oală de noapte
nu poartă noroc.