Înlocuit de umbre și poate cândva destine, aleg între speranță și fericire. Un strop de puțin peste ființa mea se prelinge. Ca o rază de soare în capul grâului. În spinare simt împunsătura panei de corb ce zbura în vară deasupra lacului de plângeri în care priveau duios spre...aer.
Vorba e suspendată în fericirea acestei clipe părăsite...poate de mine.
Stau așa și simt în deget mușcătura unui țânțar supărat pe codru sau poate pe mine...
Șez cu tabloul în poala mea singuratică și atât de liniștită. Aș vrea să fi aici...o tu acest singuratic nepăstuit de soartă!
Mă doare pierderea ta în nevăzut, când ceața mi-a pătruns ochii și simțeam cum vrei să te faci văzut, dar pur și simplu nu știi cum să pleci... Nu știi dacă trebuie să părăsești cu dreptul sau cu stângul această nefericită cocă a tuturor neîndoielilor și afundarea corzii nelovite a absurdului.
Absurdă este această voce ce rătăcește prin piciorul meu crud și lovit de acest lan de grâu în care mă scald, în care barca mea albastră este atât de...minimă.
Aștept un semn de la ipocrizia ce ai arătat-o față de mine...o tu acest singuralnic nepăstuit de soartă!
Cocorii și barzele se avântă acum în necunoscut și nevăzut și totuși piciorul meu zboară în aleatorie din cauza urletelor celui mai uitat nevăzut din lume.
Acum vreau să te întâlnesc! Și nu mâine sau în ianuarie! Acum vreau să simt vibrațiile aerului ce te aduce lângă mine tot mai mult...
Simt acum prea bine și lăsatul aerului acestei simple primăveri ce așează in prim plan un binecunoscut autor de-al nostru.
Aștept și lăsarea dulcei seri, în apropierea asfințitului sunt și vreau să te aud, vreau să simt mai tare această vibrație, de la tine pornită doar spre a-mi alina prea-fericirea ce zace acum în sufletul meu...
Simt văzduhul cum tremură în apropierea mea...
Hai arată-te... O tu, acest singuralnic nepăstuit de soartă...