Despre subtilitatea japoneză
(98)
Este notorie predispoziția japonezilor pentru miniatural; dar, mai mult decât la oricare alt popor, ei au un adevărat cult pentru natură, mergând până la identificarea cu ea.
Întrucât uriașa aglomerare, densitate a populației nipone a redus mult aria zonelor silvestre, ei au improvizate mici grădini, în care se simt bine, atât de mici încât adesea sunt mai mici decât dimensiunile obișnuite ale unei camere.
De cele mai multe ori un perete glisant desparte camera de grădină.
Pentru a savura frumusețea unei astfel de crâmpei din natură, se dă peretele la o parte, iar japonezul fără a se ridica de pe tatami( rogojina- covor) își încântă ochii și sufletul cu acest fragment de natură.
De aici, până la concentrarea unui peisaj într-o tavă( bonkei), a unei păduri miniaturale( saijei) într-un vas, e numai un pas infim de efectuat…




Despre plămădirea omului
(99)
De ce nu l-a făcut Dumnezeu pe om drept și bun, lipsindu-l de posibilitatea de a păcătui, chiar dacă îl frustra de liberul arbitru?
De ce atunci când Adam și Eva, aflându-se în Eden, după ce Eva gustă din pomul cunoașterii binelui și a răului, la fel și Adam, amândoi au fost osândiți la moarte de către Supremul Creator - indiferent care ar fi fost semnificația mărului, iar atunci atunci când unicul său fiu, Isus, a fost ucis în chip samavolnic, bestial, Dumnezeu- tatăl jubilează și iartă întreaga omenire, viață veșnică dăruindu-le, cu condiția credinței în Isus, în învierea lui?
Apoi, îmi este nițel jenă pentru felul în care este concepută ființa umană…apoi de felul în care se naște ea.
În această privință Creatorul a greșit oare, ori a vrut să pară necruțător, sarcastic?
Cât de frumos, de curat și de gingaș, de…dumnezeiesc ar fi fost ca omul să se nască printr-un gând frumos, ori printr-un cuvânt deosebit; ori chiar din spuma mării să se fi ivit, precum Afrodita!




Despre limba maternă
(100)
Dacă, prin definiție, limba maternă este limba pe care o înveți în frageda-ți pruncie de la mama, ei bine, atunci limba mea maternă ar fi…maghiara!
Și asta în pofida faptului că ambii mei părinți, bunici și străbunici- paterni și materni- au fost neaoș români. Fiecare dintre ei erau vorbitori de limba maghiară, în special, abia după aceea grăitori și de limbă română.
Bizareria se datorează obligativității utilizării limbii maghiare, secole de-a rândul, în toate mediile publice ale acestei zone a țării. Ulterior, românii au fost asimilați, copleșiți de majoritatea maghiară din multe localități transilvane, în așa hal încât s-a ajuns până acolo ca românii, ei între ei, să vorbească ungurește.
Eu, ca și mulți alții asemenea mie, începând școala elementară, cunoșteam foarte puțin româna. Clasa a I-a am început-o pricepând… patru cuvinte românești, anume: da, nu, mulțumesc și bună ziua. Alții, tot români, nici măcar atât nu știau, iar o foarte mică parte a clasei,categoria aceasta putând fi numărată pe degetele de la o singură mână, vorbeau și înțelegeau ceva mai bine, stâlcind însă rău de tot cuvintele.
Îmi amintesc, cu nostalgie, cât s-a chinuit cu noi dăscălița noastră, D.A., originară din Moldova de nord.
Treptat m-am atașat de limba română, îndrăgostindu-mă de ea, mulțumită și unor profesori răbdători, tenace, pasionați.
M-am străduit, dintotdeauna, să mă exprim corect, sugestiv în această limbă a mea- maternă totuși! Am căutat, persistent, să-i cunosc toate nuanțele și subtilitățile, toate frumusețile-i…
Și strădaniile mele, în acest sens, încă nu sunt încheiate…




Despre false impresii
(101)
Actualele mijloace de comunicare, moderne, precum: televizorul, Internetul, telefonia mobilă…au ajuns, din păcate, nu ca să ne elibereze, ci să ne înlănțuiască, să ne cotropească mintea și sufletul, făurindu-ne iluzia comunicării, a destrămării singurătății.
În realitate, aceste aparate ne duc la însingurare, rupându-ne de realitate cea vie, aruncându-ne într-o realitate virtuală perfidă, amăgitoare.
(Ați încercat o mai apăsătoare, o mai sufocantă senzație de singurătate decât cea care ne învăluie atunci când închidem computerul, după ore bune de „trăncăneli” pe mess cu persoane știute, ori neștiute?)
Merită, oare, să ne sacrificăm fie și o oră de realitate nonvirtuală pentru una reală?
Eu zic că nu…
Odată cu utilizarea computerului omul a mai mușcat încă un măr din pomul cunoașterii binelui și răului!
Fi-vom, oare, pedepsiți și pentru aceasta?…




Despre câteva mărturisiri ale lui Mircea Nedelciu(Spicuiri dintr-un maculator cu filele îngălbenite…)
(102)
În zilele trecute am avut o plăcută întrevedere cu scriitorul Mircea Nedelciu. M-a primit la el, în camera de hotel, din stațiunea S., fiind deosebit de ospitalier, de amabil cu mine.
Redau chintesența mărturiilor scriitorului:
„…În scrisul meu doresc să înfățișezi, din principiu, evenimente, fapte trăite sau, dacă nu am avut prilejul de a fi contemporan acestor întâmplări, caut să mă informez asupra acestora din surse sigure. Intenția și dorința mea este ca, prin tot ceea ce scriu, să produc o schimbare în sufletul, în mentalitatea celui care mă citește; doresc, așadar, ca scrisul meu să modeleze omul, sufletul acestuia.
…Am început să scriu încă din liceu; aici aveam un cenaclu unde am publicat mai multe scrieri.
Nu aș putea spune exact luna și anul în care a apărut vocația- cred însă că a venit pe…furiș!
Păreri despre unii scriitori contemporani?
Sunt câțiva foarte buni, bineînțeles; sunt, însă, foarte mulți care, deși vechi truditori ai condeiului, scriu slab: nu mai țin cont de formă, conținutul fiind supărător de șubred. Aceștia își permit să scrie așa cum …mergem noi: fără niciun efort, fără niciun control, nemanifestând rigoare asupra formei și cuprinsului a ceea ce scriu. Alții bat pasul pe loc: continuă să scrie ca pe vremea debutului lor literar, uitând că timpul înaintează.
Cum citesc? Uite, de pildă în prezent citesc trei cărți(?!)
Le citesc alternativ, firește, încep cu una și o parcurg până îmi satisface curiozitatea, apoi o pun deoparte; atenție- nu am spus că o abandonez !
Să zicem că dau de o altă carte care în acel moment mă interesează, îmi stârnește o curiozitate mai vie decât cea în curs de lectură- o încep și pe aceasta. Însă, repet, nu abandonez niciodată o carte pe care am început să o citesc. Aceasta fiindcă oricât de slabă ori neinteresantă s-ar dovedi acea scriere, din ea se poate învăța, totuși, multe.
Citesc repede; dacă îmi place cartea pe care încep a o citi, într-o zi o și termin(300- 400 de pagini!)
Îmi plac, și mie, jurnalele. Acestea sunt ca niște ferestre prin care tu, din întuneric, privești la viața intimă a unui om, ceea ce – desigur- nu este prea frumos! Însă atâta vreme cât autorul consimte să-i fie publicate consemnările antum, tu ca cititor nu ai nicio o vină: nu poți fi acuzat de indiscreție, nu-i așa?
Îmi place foarte mult literatura sud- americană; îți recomand să citești: Un veac de singurătate, de Gabriel Marquez, apoi Garabombo invizibilul, de Manuel Scorza.
Dintre jurnale, e foarte bun jurnalul lui Petre Pandrea: Pomul vieții, la fel și jurnalul politic al Martei Bibescu…
(În acest moment al confesiunilor, sunetul telefonului întrerupe confesiunile scriitorului. Dialogul telefonic, în limba engleză, cu o persoană feminină, prelungindu-se, prezența mea în cameră devine, în mod vădit, incomodă, jenantă pentru amândoi, așa că, ne strângem mâinile, în tăcere, mulțumindu-i și salutându-l în același timp, cu o ușoară aplecare a capului, după care părăsesc camera în vârful picioarelor.
…În timpul acestei convorbiri cu Mircea, ne-am propus o ieșire, de trei zile, în natură, undeva într-o cabană, în creierii munților Gurghiului.
Însă excursia proiectată nu a mai avut loc…timpul nemaiavând răbdare!)