Uneori mă simt ca un cactus. Și când spun asta nu mă gândesc la cactușii care-și duc viața în oricare din deșerturile lumii sfâșiind liberi văzduhul fierbinte dintre nisipuri și soare cu spinii lor. Când spun asta mă refer la cactusul mic din ghiveciul de la fereastra mea.
Cum pot oare să numesc cactusul floare după ce am văzut culorile orhideei, laleaua morilor de vânt, nufărul ce stă mereu la suprafață, după ce m-a îmbătat parfumul zambilei și al acestei primăveri tinere?! Cum pot oare să numesc cactusul floare după ce am văzut o fotografie a iubitei mele?! Și trandafirul are spini, și cactusul are spini, dar nu-i putem compara defel... Iubitei mele îi plac mult trandafirii roșii, obișnuiam să-i dăruiesc mereu un număr impar. Mie nu-mi plac cactușii, totuși am unul în ghiveciul de la fereastră. Uneori mi-e milă de el. Are țepi, dar nu înțeapă (poate nici atâta lucru nu știe să facă!?!). Poți să-l strângi în pumn fără să-ți curgă nici măcar o picătură de sânge; e inofensiv, dureros de inofensiv și cu toate acestea nici un fluture cât de puțin colorat nu se așază pe el ca pe florile din glastra vecină. L-am lăsat de multe ori acolo pe pervaz în ploaie, în lapoviță, în frig: să se învețe și el cu asprimea vremii, să înțeleagă că nu e mereu soare așa cum credea; alteori îl luam de la fereastră să nu-l amăgească parfumul florilor de tei și să înceapă să scrie versuri albe pe nisip. Mă consolam că poate cândva voi învăța să-l iubesc.
Uneori mă simt ca un cactus și spun asta referindu-mă la cactusul din ghiveciul de la fereastra mea. L-am sădit acolo de ceva vreme și nici acum nu știu dacă s-a prins într-adevăr. Îl credeam un introvertit. Mă uitam la el și-mi aminteam de coroana de spini a Mântuitorului și de faptul că trebuie să fiu mereu bun. I-am adus curând o mușcată pe care am sădit-o în același ghiveci (singurul pe care-l aveam, de altfel). El avea să o țină mereu trează cu amintirile lui de cactus, iar ea ar fi trebuit să înflorească (îmi și imaginam inflorescența aceea roșie care mi-ar fi umplut fereastra de un optimism debordant). Ar fi trebuit să stabilească amândoi ceea ce numim folosind un termen de specialitate o relație de simbioză. Dar n-a fost așa. După un timp mușcata s-a ofilit fără să învețe să înflorească și am aruncat-o fără nici o mustrare de cuget. Apoi a plouat multe zile.
Puțin pământ, puțină apă, puțin spațiu, atât îi trebuie unui cactus, nu e pretențios... și poate cândva voi învăța să-l iubesc. Se opresc uneori pe pervaz vrăbii gureșe vrând să stea de vorbă cu el, dar curând se lasă păgubașe: cactusul nu e prea comonicativ și este evident că vorbăria lor îl împiedică să-și depene amintirile vagi despre ceea ce ar fi trebuit să însemne viață. E trist uneori ca și mine și e mereu visător atunci când ascult adagio lui Joaquin Rodrigo iar muzica străbate gemul din termopan până la el. Atunci știu că nu trebuie să-l mai ud. Iubitei mele îi plac mult trandafirii roșii, obișnuiam să-i dăruiesc mereu un număr impar. Poate că i-ar fi plăcut și lui să fie dăruit unei iubite într-o zi de primăvară și să zâmbească fericit ascunzându-și frumusețea printre cosițe, acolo, după ureche... Visul uni cactus.
La urma urmei și trandafirii au spini chiar dacă parfumul lor te face curând să uiți asta. "N-am văzut niciodată trandafiri în ghivece la vreo fereastră, cactusule, de ce întrebi?"
Uneori mă simt ca un cactus, chiar astăzi mă simt așa. Oare cactușii nu înfloresc niciodată? Parcă știam că da...