Categoric, viața reprezintă cu totul altceva pentru mine. Cunosc, mi se va reproșa că nu spun nimic nou. Este foarte adevărat că speranțele pot fi aparent identice, că fiecare aspiră la un ”mâine” mai reușit decât azi. Ceea ce ne diferențiază în mod cert sunt argumentele care ne determină acțiunile și, mai ales, metodele prin care încercăm să ne împlinim, să ne împăcăm cu noi înșine. Câte nopți am pierdut sub frământările inutile ale rațiunii și afectului? Nu le mai știu numărul. Nu am fost creat pentru a-mi aparține și mai dureros decât această renunțare este faptul că nu m-am educat pentru unicitate. În concluzie niciodată nu voi avea parte de unicitate. Adică, niciodată nu voi reuși să acaparez total ce-mi este de trebuință afectului, nici o femeie, nici un ideal, nici un suflet care să mă iubescă necondiționat. Merit cu prisosință aceste zvârcoliri pentru că la rându-mi nu mă pot oferi total! Instinctul de conservare transformat în reflex îmi impune să păstrez ceva și pentru mine, să mă pot salva dinaintea capitulării definitive. Nu dețin unicitate, nu pot cere asta! Natural, există și salvarea de la mediocritate. Vorbesc și respir autenticitate. Sunt indiferent la cât de multă ură și dispreț aflu în juru-mi atunci când defulez între semeni autenticitatea. Este amuzant să-i privești în ochi și ei să-ți răspundă cu dispreț. Am decența de a mă păstra autentic indiferent de natura evenimentelor și a semenilor care sunt implicați. Aceași decență o am și atunci când nu cer nimic de la nimeni, atunci când știu să-mi iau din ceilalți ceea ce îmi este de trebuință. Decența o port cu mine și atunci când îmi așez gândurile pe ruinele zilei de ieri și eșafodul zilei de mâine. Nu vă cer nimic! Când voi avea ceva trebuință de la voi o să aflați. Atunci, vă voi ruga și-mi voi dori să-mi fiți ultimii matori dinaintea vieții și morții, să mă acceptați pentru ultima dată. Cu decență, bineînțeles ...