Caiete Critice nr.1-2 / 2003
Bogdan Popescu

Veșmintele Celeilalte Realități

Comentariu critic la volumul de povestiri Fluviata sau căciula care mușcă de Irimia BăLESCU

Literatura romană făurește mituri la tot pasul. Românul, ca individ, are în matricea lui genetică o neostoită sete și continuă foame de mit. De multe ori, realitatea cea mai strictă nu este nicidecum asimilată de conștiințe dacă nu are în juru-i măcar puțin mister sau fabulos. Avem tendința (nu ca să fugim de el, ci pentru a-l cunoaște mai bine) să abolim realul ori, cel puțin elementele lui concrete. Încălcăm cu o nespusă voluptate, granițe dintre un Aici care ne îngrădește și ne enervează și un Dincolo ce ne lasă haturile mai moi, făcându-ne să fim liberi și, pe unii, să ne simțim, mici demiurgi. Când întâiul scriitor artist al literaturii noastre, Ion Neculce, scria despre tătarul care află că tocmai ucisese un înalt comandant al leșilor :”să fie dzis tătarul acela că nu trebuiește să traiăscă omul în lume, dacă nu va ave noroc, și să se fie giunghiiat sângur”, nu dădea seama numai de predispoziția către mistere a sufletului românesc, dar dădea și tonul unei întregi literaturi. De ce oare se înjunghiase acel tătar? De ce, nene Anghelache?, avea să ironizeze mai târziu Caragiale - bătrânul. Creangă a înălțat către mit copilăria; Sadoveanu a plămădit o întreagă mitologie națională; I.L. Caragiale Călărește Calul Dracului spre hanul lui Mânjoala ori face un centru al lumii din berăria citadină; Mateiu brodează povestea Crailor pe canavaua de mituri a unui București imaginar; Marin Preda îi cioplește lui Moromete, în piatră, un chip în veșnică mișcare; pe nedrept astăzi ocolitul Zaharia Stancu azvârle în lume un Darie ce-și târâie tălpile în țărână și-și scaldă obrazul în visări pure și înalte; Vasile Voiculescu vede, în prozele sale, latura magică a lucrurilor, întâmplărilor și iubirilor; Eugen Barbu așează într-o zonă a purității, gunoiul putrezind dulce al Cuțaridei; Mircea Eliade îl pune pe omul de tot obișnuit să dea mâna cu sacrul și împinge în mit spiritualitatea unui București din jurul străzii Mântuleasa; Mircea Cărtărescu în Orbitor-ul sau... Dar să ne luăm seama și să înfrânăm telegarii, căci vom ajunge, în cele din urmă, să încercăm a elabora un truism și anume: toți scriitorii au tendința, mai mare sau mai mică, conștientă au ba, ca, în calitatea lor de creatori cu har demiurgic, să atingă miticul în scrierile lor. Rogu-te hăruitule cititor, uită repede cele de până aici, sau prefă-te că nu le-ai citit, ori chiar nu le citi, în cazul în care le-ai sărit deja: nu pierzi nimic.
Din punct de vedere al unei imaginare geografii literare, s-ar putea spune că în ultimile zeci de ani centrul de greutate al prozei românești s-a mutat statornic în sudul țării noastre. Lăsând la o parte aiuritorul oraș București, în același timp demn de iubire dar și de ură, vom vedea lesne o hartă a stăpânitorilor de spații literare. Dumitru Radu Popescu, Marin Preda, Zaharia Stancu, Ștefan Bănulescu, Fănuș Neagu. Nume și spații născătoare de mit literar. Dar parcă fabulosul, magicul, fantasticul au prins rădăcini mai adânci în pământurile ferme ale Bărăganului și în nisipurile mișcătoare din preajma fluviului, în partea de jos a Dunării, unde stăpânesc de ceva vreme încoace, operele a doi mari prozatori: Ștefan Bănulescu și Fănuș Neagu. A intra (în calitate de scriitor) în spațiul literar al lui Fănuș Neagu reprezintă o imposibilitate. Prozatorul a imprimat o atât de colosală marcă stilistică, încât nimeni nu poate încerca să scrie ca el, fără a se face iremediabil ridicul. Fănuș Neagu nu lasă pe nimeni să-l urmeze. Altfel se petresc lucrurile cu Ștefan Bănulescu. Acesta a lansat în 1977 o provocare imensă: romanul Cartea Milionarului. Scriitorul anunța și titlurile următoarelor trei volume ce aveau să întregească proiectata tetralogie. Însă n-a mai urmat nici un roman. El a lăsat deschis acest drum, ferindu-se, poate, să-l continue el însuși prea departe, pentru a nu-i altera subtilitățile. Însă provocarea era fabuloasă: un spațiu imaginar, mustind de multiple posibilități de a fi umplut la nesfârșit; personaje care se înalță gigantic în mitosferă, după care se prăbușesc în țărână; un ritual subtil al narării și puncte de vedere diferite ale naratorilor; gigantice acumulări de fapte care se terminau în derizoriu; o întreagă și fascinantă spiritualitate care se cerea căutată, scormonită, care a devenit, iată, un spațiu comun din care un scriitor înzestrat își poate trage sevele fără a se rușina că nu este el primul venit acolo. Pe urmele Metopolisului bănulescian , ardeleanul Tudor Dumitru Savu a crea, și el, o fabuloasă Cantacuzina pe care a răscolit-o harnic, într-o serie de romane. Și el a lăsat drumul deschis deși, în romanul postum Eclipsa generalului, anunța moartea Cantacuzinei.
Iată că acum un moldovean își ia avânt și se azvârle, îmboldit de către demonul irezistibil al povestitului, spre un teritoriu pe care îl numește Fluviata*. Și spunând aceasta, iată, în sfârșit, am ajuns, cu greu, ce-i drept, la volumul de debut al lui Irimia Bălescu. Născut acum 43 de ani în județul Vrancea, prozatorul are o ocupație de bază mult mai “serioasă” decât scrisul: e consilier juridic la o mare bancă din România. Putem să ne închipuim, așadar, că literatura este pentru domnia-sa un hoby pe care îl cultivă pentru a scăpa de corsetul sufocant al cifrelor, articolelor, paragrafelor, ordonanțelor ori al orice altceva cu care se ocupă la serviciu. Cartea sa nu este numai o înșiruire de douăspreze povestiri, ci un roman ce înfățișează nemaipomenitele întâmplări și istorii și persoane ale ținutului Fluviata (Cantacuzina? Metrolopis?). Destinele se contureză și se întregesc din povestire în povestire. Totul pare a avea cel puțin două fețe(una de legendă purificatoare, și alta “reală”, murdară de cele mai multe ori). Un personaj afirmă: “Deocamdată am ajuns la concluzia că ceea ce numim noi îndeobște “realitate” nu este altceva decât o permanentă stare de ficțiune. Lucrurile sunt povestea altor lucruri.“ Credem că autorul a intenționat să facă din istoria post comunistă “o epopee tragic-comică a evenimentelor”. Pe colcăiala insalubră a realităților de după revoluție el schițează edificii de întâmplări fabuloase, le împodobește cu cețuri misterioase, după care purcede a le mesteca, precum într-un caleidoscop, cu vermina mai devreme pomenită. Tragicul și comicul se îmbină, un personaj poate fi și sublim și detestabil și diafan și grotesc;întâmplările înalță și coboară simțurile cititorului. Acesta ținut mereu în priză, asaltat de sinuozitățile narațiunii, nu-i permite cititorului să fie neatent, căci riscă să piardă firul. Scriitorul dă dovada de o vervă uluitoare: voluptatea de a povesti aproape că-l ia pe dinainte, nu-i îngăduie respirații lungi iar proza sa capătă tonuri sacadate de mitralieră. Întâmplările se succed uimitor de repede, într-o acaparantă euforie a spunerii. Iată un fragment, credem, sugestiv: