Nu știu nimic despre moarte și cu certitudine nici nu voi știi ceva despre asta, atunci când îmi va veni rândul. Nu îmi este frică de moarte și nu mă înspăimântă nici ceea se află dincolo de ea, dacă există ceva dincolo de ea. Trăiesc din plin pentru că viața aceasta mi-a fost dăruită și știu că va veni o vreme în care va trebui să se termine și cu aceste daruri. Nu m-a interesat niciodată dacă sunt sau nu un răsfățat al sorții, deși am auzit această afirmație de nenumărate ori. Nu mă atinge nimic din ceea ce îmi relevă binevoitorii despre viața de apoi. Nu cred nici în reîncarnare pentru că nu-i văd logica. Dacă mâine voi pleca dintre semeni, nu voi avea nici un regret. Ce poate fi dincolo!? Liniște!? Furtuni!? Reproșuri!? Un loc cu verdeață!? Îmi vine să râd numai gândindu-mă la aceste opțiuni. Când mori și dispari ce opțiuni mai ai? Cui folosește regretul că nu mai exiști? Nimănui. Sunt construit din rațiunile suferinței, de aici am pornit și tot din ele am învățat să mă plimb prin viață exact ca și cum fiecare zi ar fi ultima din viața mea. Nu-mi refuz nimic și nu accept suferința altora ca fiind un etalon de comparație pentru ceea ce ne definește. Nu-mi caut moartea doar pentru că știu că și ea mă așteaptă și nici nu forțez întânirea supremă. Știu doar că dincolo de ființă voi înceta să mai gândesc, să simt, să mă bucur sau să apelez la capitulări redefinitorii. Singura incertitudine, care este doar de moment, un moment lung care se identifică cu fiecare zi primită cadou, este aceea dacă voi reuși să mă completez până atunci sau dacă moartea mă va desăvârși ca ființă. Dar oare atunci îmi mai folosește desăvârșirea la ceva? Cu certitudine ... Nu!