Despre năprasnicele gânduri
(171)
Izbit de torente de frământări și deziluzii, mă încolăcesc în mine însumi…
Este înfiorător cu câtă energie negativă mă poate încărca gândul cel neostoit, cât de mult îmi poate sta în cale!
Detensionările, defulările mele se petrec doar în preajma tandreții feminine dezinteresate sau, retras într-un ungher, în liniștea tot mai rară a lecturii unei cărți.




Despre vremuri și fericire
(172)
În aste-vremuri, întunecate-s toate și totu-i întristare…
Colcăie pretutindeni mizeria, necinstea, hoțomănia, lăcomia, viclenia, pizma, cearta, înșelăciunea, nepăsarea; vremuri în care parcă ți-e și rușine a te mai gândi la fericirea-ți proprie.




Despre bolizi
(173)
Pe șoseaua națională covorul asfaltic este ca-n palmă, fără gropi ori denivelări ca odinioară.
Autovehicule, tot mai moderne, gonesc nebunește pe aceste căi de rulare.
Câini și pisici, în special, cad victime acestor bolizi.Trupurile lor, făcute „plăcintă”, zac pe carosabil zile în șir până când blana acestora, răstăbăcită de roțile furibunde, devine atât de subțire și de ușoară încât o poartă…vântul!




Despre un exercițiu de voință
(174)
Pentru ca să nu mai beau „spirtoase”, mi-a trebuit o voință puternică, difuzată până în ultima mea celulă cu porunca fermă: nu alcoolului!
O comandă, o interdicție atât de fermă încât și în vis când mi se întâmplă să gust băutură alcoolică, mă trezesc alertat de către „paznicii veșnic treji” care mă apostrofează:
- Păi, ce se întâmplă? E posibil așa ceva!?




Despre o curiozitate
(175)
Oare pe câți din cei șapte miliarde de oameni de pe Terra îi leagă de acest „glob de glod” nu atât dorul de a trăi, cât frica de a muri?



Despre năvalnicele amintiri
(176)
Din când în când îmi revin în minte crâmpeie de imagini din anotimpurile copilăriei demult apuse…
Cât de duioase, cât de alinătoare îmi sunt acele vremuri îndepărtate când, în zilele geroase de ghenar ori făurar, în casa bunicilor se adunau la războiul de țesut și la furcile de tors vecine și mătuși guralive, robotind și povestind, cu multă voie bună, de dimineața și până seara târziu.
Lucrul, ca și taifasul, se întrerupeau doar la masa de prânz- bogată în cârnați și caltaboși, cu mămăliga aurie aburindă, toate udate apoi cu moare(zeamă de varză murată)
…Feerice și fericite zile de iarnă cu omătul mare pe derdeluș, cu zbor pe săniuțe și pe schiuri, împreună cu prietenii de care mă simțeam, pe atunci, atât de atașat.
Departe sunt toate…




Despre pisica albă de pe soba de tuci
(177)
Curg frunzele de pe arbori, toamna își ia rămas bun…pe culme s-a ivit iarna.
În drumul meu la Sevileni trec și pe la singuraticul Muteanu Martin, trăitor într-o bojdeucă aciuată printre dealuri.
Auzind zgomotul mașinii, îmi iese în prag vădit îmbucurat de prezența mea.
De obicei, stăm de vorbă în curtea năpădită de buruieni și de iarba mare, îmbătrânită, rămasă necosită; acum, fiind destul de frig, solitarul bătrân mă invită în cocioaba-i neîncălzită.
În timp ce el se chinuie să înjghebe, cu șanse minime, un foc din lemne umede și putrede, parcurg cu privirea cămăruța în care viețuiește această ființă: casa este din chirpici, pe alocuri peretele de lut căzut, descoperă vechi crengi de fag împletite.
Ferestrele, două la număr, de proprietar confecționate, au geamurile crăpate, murdare de fum și de praf.
Dușumeaua, foarte vălurită, este din pământ bătucit.
În cameră mai sunt două paturi, tot de el încropite, conținând rufe și obiecte de îmbrăcăminte boțite, soioase, răvășite. Rezemat de piciorul unui pat, un sac de nailon transparent prin care se zăresc vreo două duzini de cartofi zbârciți, căpătați de la nu se știe cine, zice bătrânul, într-una din dimineți găsind sacul proptit de stâlpul cerdacului.
…De la sobă sunt slabe nădejdi să se mai nască, în curând, niscaiva căldură, deși acum focul arde mistuind cu lăcomie lemnele cele putrede.
Prin ochiurile cu inelele lipsă ale sobei de tuci fumul iese din belșug, înțepându-mi nările și ochii.
Alături de proprietar, cocoțată pe plita sobei o pisică incredibil de albă, imaculată- singura pată de culoare din toată neagra odaie!
Mă gândesc să mă retrag din acest ambient îngrijorător, sub pretextul unei grabe inventate, așa că îmi iau rămas bun de la gazdă.
Înainte de a părăsi odăița, bătrânul mă oprește rugându-mă să aștept nițel. Se îndreaptă către o cutie de unde scoate… cele două bancnote de cinci lei, pe care i le-am lăsat astă- primăvară, spunându-mi acum, ca și atunci, că nu le poate accepta, el nefiind demn de o astfel de atenție, pentru această sumă el nefăcându-mi niciun serviciu…
În timp ce părăsesc camera și mă îndrept către mașină, sihastrul din Sevileni mă însoțește rugându-mă să-mi iau banii înapoi, el nemeritând această sumă…
Firește, nu cedez.
În timp ce parcurg cu mașina drumul de țară, cu hogașe pline de băltoace, mă gândesc la mentalitatea simplă și sănătoasă a acestui moș singuratic cu o pensie de doar 120 de lei pe lună!




Despre instinctul de proprietate
(178)
Al meu, al tău…
Iubesc ce-i al meu și nu întotdeauna și cele ce sunt ale tale… chiar dacă mi-ar plăcea să le am și eu!
Iubirea, dragostea se naște numai cu posesiunea; neposesiunea, frustrarea instinctului de proprietate de adevărata posesiune asupra unor bunuri cuvenite, ori râvnite, naște ura, gelozia, invidia.
Vătămarea, distrugerea ori retragerea dreptului de proprietate asupra unor bunuri materiale de valoare, atrage după sine răbufnirea instinctelor primare cu vărsări de sânge, ori chiar stingeri de vieți…




Despre cinematograf (Spicuiri dintr-un maculator cu filele îngălbenite…)
(179)
După o întrerupere de mai bine de trei ani, astăzi din nou la cinematograful din localitate pentru a viziona filmul lui Mircea Daneliuc: Patul conjugal.
Ora 17, 50: patru spectatori.
… 17,58: șase…
… 18, 03: controloarea de bilete de la ușă strigă către casieriță de răsună sala:
- Unde-i bețivul acela de proiecționist, de ce nu începe!?
- I-am spus să mai întârzie, ripostă casierița, cu același ton răstit, coborându-și căpșorul ei bălai până la decupajul sticlei, mi-a telefonat doctorul Þ. ca să-l așteptăm că vine și el.
Într-adevăr, după nici cinci minute apare domnul doctor Þ. cu fața radiind de satisfacția de a fi fost așteptat- fie chiar și de numai șase spectatori!
Întrunit fiind efectivul, începe derularea filmului…o producție de un realism negru, sarcastic.
Cu câțiva ani în urmă acest film ar fi atras sute de spectatori; azi, însă, numai șapte!
Lumea nu mai gustă ceea ce doar cu câțiva ani ar fi făcut vâlvă, umplând sala de cinema, sala care acum pare a fi o imensă cameră aridă, părăsită, demodată.




Despre spirit și materie
(180)
Trăim pentru a muri…
Existența noastră, ca ființe vii, este infimă ca durată, aproape neglijabilă față de imensitatea nonexistenței premergătoare și posterioare aventurii ființării noastre terestre.
Am venit pe lume inconștienți, neconsultați dacă dorim sau nu această experiență, apoi, puțin câte puțin, ne-am conștientizat, ne-am format fizic și spiritual, în fiecare zi dobândind fărâme de îndemânări și deprinderi care ne ajută să parcurgem mai greu sau mai ușor acest trai pământean.
Dar totul pentru ce?
Tot ce a creat omenirea, bunuri materiale, în decurs de milenii se poate distruge doar în câteva clipe, în mod lesne, prin simplă apăsare de buton; inclusiv viața.
Viața materială, fizică a omului este teribil de scurtă și de incertă, năpădită de griji și de necazuri.
Îmi sondez conștiința, cu acribie, pentru a afla de ce oare această neîntreruptă și zadarnică zbatere dramatică pentru dobândirea de bunuri materiale prisoselnice și pieritoare?
Aceasta să fie, oare, trucul care ne menține viu dorul de viață?
Oricât m-aș frământa, nu pot vedea în astă-existență agitată, aspră și amară altă motivație mai trainică decât propășirea spirituală.
Cu toate acestea, expresie a naturii noastre decăzute, omul: eu, tu, el… caută banii, egoismul, modalitatea de a fi bine văzut, de a fi admirat, ignorându-se pe sine, ca spirit, și ignorându-și semenii.
Este de reținut faptul că rar se întâmplă ca un obiect, bun material de valoare deosebită, care să poată fi dobândit pentru sine fără fraudă; și aici mă gândesc la sporul material, la îmbogățire.
Este limpede că progresul material al omenirii nu poate avea loc decât prin exploatarea semenului, a aproapelui nevoiaș care, mai mult sau mai puțin conștient, admite această urgisire din nevoia instinctuală de supraviețuire.
…Dar și împilat și împilator avem, până la urmă, același sfârșit.
Mai contează oare că unul doarme somnul de veci în cavoul de marmură neagră iar celălalt în scândură de brad negeluită? Aici, în această etapă, iată-i ajunși la egalitate, deosebirea fiind doar una formală, exterioară, decelabilă fiind doar de către cei vii, discrepanță atât de puțin importantă însă pentru cei trecuți „dincolo”…
Așa cum pentru aceștia fastul material nu mai are rost, farmec, așa nici pentru cei care se pregătesc să treacă pragul, de fapt noi toți cei vii, nu ar mai trebui să mai importe dobândirea cu orice preț, ori cu prețul unor mari sacrificii, de bunuri pieritoare.
Doar spiritul trebuie- ar trebui- cultivat în puținul răstimp pe care îl avem la dispoziție, dar noi ne pierdem timpul cu obținerea de fleacuri materiale peste necesarul util al traiului de zi cu zi.
Am fi cu mult mai buni, mai bogați spiritual, dacă timpul cheltuit îmbogățirii materiale l-am utiliza înavuțirii noastre spirituale.
Atunci când vom ajunge să fim cu adevărat cu noi înșine numai, până și primitiva scândură de brad se va dovedi a fi prea multă; abia atunci se va putea „vedea” egalitatea între nimic și materia vie.
Așadar, până și scândura…
Adevărul trebuie să fie undeva deasupra, mult deasupra nimicniciei acestei existențe înșelătoare, adevăr cu care însă atât de dificil se poate comunica, umblând, în mod iluzoriu, pe cu totul alte căi decât cele pentru dobândirea de bunuri nepieritoare.
Materia are nevoie de materie, iar spiritul de spirit, unul cu altul nu se poate hrăni- coabitează doar în sfera aceluiași trup.
Spiritul este detectabil doar cu spiritul, materia- cu materia.
Spiritul, în comparație cu materia, nu epatează; materia, chiar și hâdă, face paradă în văzul tuturor.
A fi- nefiind; a nu fi- existând: materie și spirit întrepătrunzându-se, ciocnindu-se.
Materia este neputincioasă.
Spiritul este superior, durabil, puternic(atotputernic?); el este atins de grația divină…

Pentru a exista cu adevărat, ar trebui să mizăm numai și numai pe „a nu fi”, pe moartea cea eliberatoare a spiritului.




Despre poemul haiku
(181)
Haiku-ul este o… homeopatie lirică în trei versuri de sorginte niponă; este o floare sugerând esențe inefabile, o floare având o subtilă grație.
Haiku-ul este Univers în pâlpâirea unei lumânări…
Pentru a scrie acest gen de poezie trebuie să ai, printre altele: intuiție, imaginație, sensibilitate și un mare rafinament verbal.
Pentru scrierea haiku-ului este nevoie de bunătate combinată cu sensibilitate față de frumusețea și unicitatea fiecărui moment.
Cutez să exemplific, cele mai sus spuse, cu un poem propriu:

teiul înflorit-
mângâiat de curcubeu
e mai parfumat




Despre farmecul lecturii
(182)
În mansarda zăvorâtă citesc Scriptura. Cineva mă caută de mai multe ori, bătând, în van, insistent în ușă.
Ceva mai târziu, când cobor, mă întâlnesc cu persoana așteptându-mă jos în curte.
Mirat că apar din clădire, omul îmi spune:
- Am bătut la ușa mansardei de repetate ori…
- …Am fost „mai sus” îi răspund, omul lăsând-o baltă după ce mă privi nedumerit.




Despre o coincidență(?)
(183)
Procedeul călcării pe o imagine a lui Cristos pentru a dovedi neapartenența la creștinism- obicei specific japonez introdus în anul 1716 în orașele: Nagasaki și Imura o fi, oare, în cauzalitate directă cu pedeapsa cruntă, de sus venită, peste 230 de ani, asupra Hiroshimei și Nagasaki?




Despre moartea firului de iarbă
(184)
Ce minunat știe să moară regnul vegetal: nu tu vaiete, țipăte, plânsete…scursori și mirosuri fetide; dimpotrivă… moartea vegetalului este sobră, tăcută, maiestuoasă!
O frunză de-aș fi, un fir de iarbă…




Despre o întâlnire insolită
(185)
Născut fiind în plină dezvoltare a erei socialiste, nu am avut acces la religie…
Marea revelație s-a petrecut la vârsta de unsprezece ani când, într-o vară toridă, cotrobăind în podul casei bunicii materne am dat de o cărțulie, făcută sul, vârâtă între un căprior și țiglă, mărginite de un mare cuib de viespi.
Am scos cărticica, cu teamă de viespi, împins de o mare curiozitate, desfăcându-i cu emoție filele îngălbenite și pline de praf.
Cartea găsită se intitula: „Rugăciuni în timp de pace și răsboiu” editată fiind, în anul 1947, de către Fundația Carol.
Această scriere, prima cu tentă religioasă cu care mi-a fost dat a mă întâlni, în afara Bibliei, mi-a stârnit interesul pentru fenomenul spiritual, creștinesc.
După ce, pe ascuns, i-am făurit cărticicăi o nouă copertă, din carton, la rândul meu am pitit-o, iarăși, în pivnița casei părintești unde, din când în când, o frunzăream în mare secret.
Aici, în pivniță, am făcut așadar cunoștință, printre altele, cu „Tatăl nostru” precum și cu alte rugăciuni cu iz străvechi…aici, îngenuncheat pe pământul umed și rece al beciului, pe furiș, am rostit primele mele rugi către Creator.
După câțiva ani, cartea mea de căpătâi dispăru subit din locul în care se afla dosită, ajungând pe mâna mamei care nu se mai putea dumiri cum a putut ajunge această sacră carte în pivnița casei noastre, eu, firește, negând că aș fi aducătorul.
…De atunci s-au scurs câteva bune decenii; pomenindu-i mamei de această întâmplare, ea nu își mai aduce aminte de cartea de rugăciuni, de ceea ce s-a putut întâmpla cu ea.
Sunt însă aproape sigur că ea, cartea există încă, dosită fiind numai mama știe unde, cărțulie pe care o scoate și ea la iveală din când în când, precum odorul ei odinioară, apoi răsfoiește filele până la „Rugăciunea mamei către copiii ei”… și se roagă!