Stăteam pe un pod, privind spre cerul încărcat cu argint viu,așezându-mi în odine gândurile.Și,o siluetă necunoscută se apropie cu pași încărcați de întrebări fără răspuns.
- Vrei să ascultăm ropotele efemere ale ploii împreună?
- Da,veni prompt răspunsul meu împins poate de singurătatea în care mă cufundam în ultima vreme.Ar fi frumos...
- Ești specială,poate singura care până acum a acceptat să-și împartă singurătatea cu mine,spuse el pe un ton ce trada sinceritatea.
- Mulțumesc,am răspuns,înroșindu-mă.Vrei să ne plimbăm?
- Cu siguranță,răspunse el cu o notă asurzitoare de tristețe in glas.
Cu libertatea frântă de dorințe,l-am luat de mână și-am plecat..
- De ce niciodată viața nu e așa cum ne dorim?De ce ca să poți fi fericit trebuie mai întâi sa suferi?,am intrebat eu.
- Răspunsul la prima intrebare nu ți-l pot da,deși mi-aș dori cu ardoare.Dar,aș vrea sa îți spun că dupa suferință nu urmează întotdeauna fericire.În cazul meu după suferință a urmat și mai multa suferință...
- Știi,poate că mi-am dat seama că ai trecut prin multe după pașii tăi,după glasul tău resemnat,dar totuși nu am reușit să-mi închipui ce necaz ți-a ciobit oglinda fericirii.
- Atunci,dacă vrei,îți pot povesti,dar mi-e teamă să nu plitisesc.
- Experiența de viață a altora nu mă plictisește, e un capitol prin care poate nu am trecut încă...
- Știi,câteodată mă gândesc că timpul s-a oprit în fața mea, mi-a răpit fericirea și a început sa curgă din nou,lăsându-mi viața plină de întrebări fără răspuns dar goală de fericire.Și mă întreb, de ce doare dragostea?De ce Dumnezeu ne aruncă mănușa în față dar apoi ne întoarce spatele pentru a ne descurca singuri?
Aș fi vrut să spun ceva,dar cuvintele sale mă știrbiseră de orice expresie.Îl lăsam să continue deși povestea lui mă întrista,căci mă simțeam atât de calmă când cineva îmi împărtașea întrebarile fără răspuns care îmi sunau atât de familiar.Sufletul meu se lovea de ele la fiecare pas șovăitor pe care îl făceam,și mă durea, căci cu fiecare moment îmi dădeam seama că noi suntem sclavi ai eternității,atât...
- Pare să fi trecut atât de mult timp de când nu m-am mai simțit cu adevărat fericit,încât aș putea să-mi încep povestea cu "A fost odata...".Acum cinci ani,aveam familia mea.O soție pe care o adoram și o fetiță la care țineam mai ceva ca la ochii din cap.Dar,Dumnezeu mi-a aruncat mănușa. Soția mea a descoperit că suferea de cancer, și la scurt timp după aceea s-a stins din viață.Fetița mea,care până atunci fusese tratată ca o prințesă,fusese nevoita să se maturizeze prea devreme.Și,poate că nu m-am descurcat suficient de bine,căci...În acel moment m-am simțit ca un copil ce pierde tot,privind vagonul fericirii cum se îndepărtează.
Cu sufletul plin de durere,căzu în genunchi și rămase pentru câteva secunde prins printre miile de lacrimi ce-i inundau obrazul deja îmbătrânit,căzând pe iarba deja ingreunată de picăturile de ploaie,intrebându-se, întrebându-mă,întrebându-L: "De ce tocmai EA a trebuit să devină înger?"
Și parcă hohotele efemere ale ploii se întețiră...Într-adevăr era trist,atât de trist incât și în orizontul de marmură copacii încremeniră.Am simțit că rămăseseră fără sunete corzile sufletului său deja pustiit, și-am început să plâng ca un copil.De ce crezusem că după suferință urmează fericire?Doar pentru că la mine dupa fericire urmase suferință?Totuși se pare că reversul medaliei nu funcționează întotdeauna.Lăsându-mi gândurile la o parte,întorcându-ma,observ că EL dispăruse.
Și, poate că viața e nimicitoare iluziilor...