Cuprind, de la fereastra mea, anotimpuri întregi. S-au perindat pe sub gene culorile înroșite de toamnă, mâinile mi le-am ridicat să cuprind fulgi, părul mi s-a zvârcolit. De arșiță, ars crud în soare. Cum miros a primăvară…

Peste zi, s-au ridicat ceasuri întregi peste noapte. Bătaia lor surdă să fi curmat din bătaia mea? Și din prelungiri m-aș fi ridicat precum lumina colorată-n vitralii. Biserică toamna să-mi fi clădit?
Dincolo de lume, numele tău.

Dumnezeule...unde ești?


Te-ai fi ascuns între oameni precum străzile gri și te-aș fi găsit prin răstalmăciri. Ochii mei plâng, buzele mi doar mai șoptesc tot rugând...ferestrele-mi închid, lume!
Te-ai fi răsucit precum candela peste durerea-mi ceruită, te-aș fi căutat între ploi și veri înfrunzite.
Cum, mă doare? verdele crud, cât mă doare...

Ninsoarea de primăveri, iată, pornește din nou din copaci...

Pentru că m-am ridicat peste suflet, paradoxal prea naivă și nepotrivindu-mă peste timp. Mă cobor să te-aștept, îngenunchere a mea.
Coatele le sprijin în aer, aplecată pe fereastra dimineților mele. Cum mă sting, lumânare plângând.

Și nimeni, nimic sub tălpile mele…