Adun toate cuvintele pe care le știu și încerc pentru a nu știu câta oară să încropesc o frază. De fapt, încerc să-mi determin gândurile să se așeze, să se exprime și astfel să pot să-ți vorbesc. Orice ți-aș spune este lovit de nulitate absolută în fața propriei rațiuni. Îmi este limpede că nu mă mai pot minți, dar pot să te mint pe tine în continuare. Pot să te mint la nesfârșit pentru că am renunțat demult la conștiință, pentru că tu nu vei mai fi, iar eu voi renunța să te mai caut, să încerc a completa vidul pe care mi-l lași amintire. În acel vid voi păstra tot ceea ce ne-a legat, ce ne-a adus împreună. Când vidul va dispărea îmi voi umple simțurile de mucegaiul adunat pe hainele și pantofii tăi. Sunt pregătit să te duc în brațe în parc, să te îmbăiez în fiecare seara, să-ți pieptăn părul, sau să te sărut în fiecare noapte și dimineața. Te cunosc și știu că mă vei refuza și decât să-mi aparți astfel, vei prefera să pleci definitiv. Și cum totul va depinde numai de tine, eu mă voi da la o parte dinaintea plecării tale și voi păstra pe buzele mele acea ultimă privire, acel ultim gest pe care ți-ai dorit să-l faci. Nici lacrimile și reverențele uitate la marginea pietrei care-ți suportă numele și chipul nu-l vor face pe Dumnezeu mai uman decât este. Atunci mă voi întoarce printre semeni și mă voi pierde în modestia anonimatului pe care l-ai dorit întotdeauna. Voi fi atât de singur, încât nu voi avea cui să cer iertare pentru ceea ce am devenit. Iar tu mă vei ierta pentru că nu am știut să te opresc atunci când mi-ai spus că vrei să pleci definitiv…

mai, 2008