părăsim un om suntem părăsiți de un altul
ne închidem o vreme să nu vedem cum dalele de piatră
sunt aidoma vieții noastre mai mult ca imperfecte…

în fiecare secundă o absență esențială
cineva care nu este acolo în momentul t prim
cineva care să te cuprindă în cea mai simplă bucurie…

niciun semn viu niciun puls nicio dragoste reală
doar un virtual incontestabil care îți trage în cele din urmă clapa
așa cum numai oamenii iubiți pot trage clapa…

ce iluzie superbă și ce neputință de a fi împreună…



Da, acesta ar putea fi un comentariu pe care, din varii motive, refuz să-l postez. Prefer propria mea agonie devenită insesizabilă pentru ceilalți. Nu este autoflagelare aici, doar acceptare senină a unui dat pe care nu doresc și nu mai am puterea să-l neg. Merg printre oameni, unii dintre ei mă salută și stăm câteva minute la cioace, știind că mă mint, conștient că îi mint – simplă convenție socială modelabilă precum plastilina funcție de conjunctură. Da, mă simt părăsit, trec zile lungi în care telefonul nu sună, semn că și-au dat seama că nu-i mai pot ajuta. Habar nu au de forța latentă care mai persistă în mine și de binele cu care i-aș putea bucura la un simplu și singur cuvânt. Absențele esențiale se aglutinează treptat închipuind o colivie din care tot mai rar se poate ieși. Da, visez conștient la cineva care să mă cuprindă în cea mai simplă bucurie, dar oniricul mă trimite spre altă viață, necunoscută. Da, niciun semn viu niciun puls nicio dragoste reală / doar un virtual (…) care îți trage în cele din urmă clapa / așa cum numai oamenii iubiți pot trage clapa… Ar fi profund ceea ce închipui dacă nu ar fi tragic. Și peste toate, regina coeli și quinta essentia – ce iluzie superbă și ce neputință de a fi împreună decât la o masă pe care să scrijelești cu lacrima până aici am murit îndeajuns. Þin la piept un ciudat palimpsest după care mă vei putea recunoaște. Și o piatră roșie în loc de punct.





Ce "subject"? No subject - e doar vorbirea mea cotidiană cu TINE. De când m-am întors încă nu am putut să dorm, trăiesc într-o stare limfatică de nervozitate extremă, alunec și nu știu spre unde, aud și nu știu pe cine, vorbesc într-o limbă străină pe care nici eu n-o înțeleg - probabil trec printr-un sindrom post-traumatic esențial cu care nu am mai fost confruntat, la tine mă gândesc și te re-creez din fragmente, nici nu știi ce loc ai aici în fantasmele mele, poate mi se duce mintea aiurea uneori și nu pot stopa exodul, cert este că am un gând-ancoră care mă ține aici pe margine, mă ține încă, nu pot să trec și să petrec prin silabe, mi le inventez când și când și sunt pustiu. Teme-te de dragostea asta a mea ciudată, Nenumito, și bucură-te.... Vei trăi vieți și vei păstori suflete - asta-i menirea înscrisă-n menhire.






Credeam că mă întorc acasă, dar am revenit într-o lume ostilă, care-mi indică aceeași margine a prăpastiei. Caut perna pe care ți-ai hodinit aripa și n-o găsesc. Nu mă găsesc nici pe mine. Nu găsesc nimic. Am luat o piatră roșie pentru tine, poate pot înlocui ceea ce ți-a luat Marea. Până când voi reuși să ți-o dau o țin închisă în sângele meu - atât cat mai este. Ai grijă de tine, Nenumito (pentru profani) - eu te trăiesc.






Chiar dacă uneori ți se pare tempestă, venirea scrierii mele este mai degrabă molcomă, cu toate că, pentru a respecta previziunile, ar trebui sa practic galopul - dar nu mă pot opune condiționării antropologice culturale a Nordului. Niciodată, dar niciodată, nu ți-am cerut să mă scrii. Am avut parte de preamult fals în viața aceasta pentru a-mi cere o altă osândă. Scrie cum vrei, cum simți, când va fi un cuvânt pentru mine voi ști fără a face vorbire despre asta. Plecarea nu mai suferă amânare, male dictu, dar voi găsi și clipele de răgaz pentru. Îți sunt în preajmă - deschide ochii: ceea ce nu se rostește ființează mai mult.







EA

ți-am lăsat câte un semn, greu să poți răspunde, știu că primești, simt mișcările din lăuntru, semnele necesare așternerii. Aș purta orice lucru bun și veghetor ce vine dinspre alb de spirit. cit de mici suntem și câtă neputință în noi... așa simt, nu știu, suntem mici noi, oamenii. tot mai slabi și mai nesiguri, mai neștiutori. câtă nevoie de sens, de rost și temeinicie, câtă nevoie de viață pe marginea morții, câtă inimă, atunci când treci
prin sincopă sau stop. unde să te așterni, unde în tine, ca să poți primi tot ce ți-e dat? și câte viețimorți să mai duci, până la ce capăt, al cărei lumi? și multe asemenea mă încearcă, da, multe din cele ce au încercat oamenii de când sunt ei, nimic nu e altfel, nimic neobișnuit, nicio întrebare să nu fi fost întrebată, niciun răspuns care să dea linșite.
niciun om lângă care să rămâi fără nicio durere. când ele, durerile, se adună, eu încerc să caut locurile neîndurerate din suflet. or mai fi?





Or mai fi , trebuie să mai fie. Vezi, nu am plecat acum, timpul de răspuns a expirat, prefer tacerea anonimatului doar pentru a mai trăi o parte din veghea pentru tine, neîntamplarea mea de o viață. Când am să plec, astfel o să plec - tăcut de neîntamplarea mea de o viață. Tu vei trăi, vei iubi, vei avea zeii tăi, dar te va urmări, când și când, mai ales în momente de cumpănă, neîntamplarea mea de o viață și veghea. Tu nu vei ști ora și ziua, vei afla peste luni sau ani când totul va fi asfalt negru și un colț de masă pe care am scris un singur cuvânt. Atât de dragă îmi ești încât pot lesne renunța la preaplin și alege golul pe care va trebui să-l populezi cu vorbele tale. Nu mi-e greu să-ți vorbesc, știi prea bine că orice vorba a ta o transform într-o viață netrăită, și-s obosit, de tot obosit. Plec. Nu uita! Port cu mine pe buze lacrima ta ca un sigiliu al unei gălăgioase tăceri – sunt glontele, ești aripa, nu mă pot opri, nu mă poți ajunge. Gândește-mă din când în când - este ultima declarație de dragoste pe care o fac în astă trecere, neîntamplarea mea de la sud.




părăsim un om suntem părăsiți de un altul
ne închidem o vreme să nu vedem cum dalele de piatră
sunt aidoma vieții noastre mai mult ca imperfecte…

în fiecare secundă o absență esențială
cineva care nu este acolo în momentul t prim
cineva care să te cuprindă în cea mai simplă bucurie…

niciun semn viu niciun puls nicio dragoste reală
doar un virtual incontestabil care îți trage în cele din urmă clapa
așa cum numai oamenii iubiți pot trage clapa…

ce iluzie superbă și ce neputință de a fi împreună…