Semenii îmi repetă inutil că suferința îi face mai umani, pe unii dintre ei chiar mai puternici. Mă amuz teribil și înclin capul peiorativ în fața tăvălugului de invective care mi se adresează ca argument în favoarea suferinței. “Sinuciderea este o lașitate și un afront adus Divinității”, îmi aruncă ei. I-am întrebat disprețuitor câți dintre sinucigașii pe care ei îi cunosc, cu precădere cei care au reușit să finalizeze actul și au supraviețuit totuși, au reușit să le împărtășească argumentele reale care i-au împins la un asemenea gest. La întrebarea “lipsa rațiunii sau suferința îi determină pe oameni sa-și facă curaj pentru a înfrunta fatalitatea” o majoritate covârșitoare cu iz de intelect superior, îmi răspund că suferința te impinge spre acceptarea ideii de capitulare. Și totuși …
*
Suferința este sublima formă existențială prin care omul se identifică și se recunoaște pe sine. Suferința în forma ei pură este o reacție a subconștientului, revolta împotriva propriei mediocrități. Omul atinge impasibilitatea și se definește prin ea. Indiferența devine expresia amorfă a impasibilității. Când suferința te scutură până în străfundul afectului, suicidul este inutil. Un act care nu se poate justifica decât prin lipsa rațiunii. Suferința nu ne face mai umani, ea devine doar atractivă pentru suferința altora. Izgoniți din cotidian, cei care suferă sunt dispuși la orice concesie pentru că ei practic nu mai există și reacționează instinctiv. Nu suicidul este un gest instinctiv ci supraviețuirea. Când te revolți din suferință împotriva Divinității, cu precădere împotriva umanității, cel mai la îndemână îți este amărăciunea. Nu sunt capabil de suferință, nici cum mi-aș dori eu, nici cum și-ar dori semenii. Am atâta rațiune încât dacă aș crede în fatalitate, sau mai presus de atâta în Divinitate aș alege să mă rog să mi se dea dreptul la rațiune. Aleg să cred în El și pentru mine, în ilogica Lui rațiune. Nu sunt capabil nici de suicid, pentru că nu am argument pentru un astfel de gest. Dacă nu îmi este la îndemână nici suferința, nici suicidul prefer să-mi ascult rațiunea. De aici îmi iau putere pentru a crede. În El când n-oi mai fi, în ceea ce sunt până atunci.