agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ a învăța să dialoghezi cu sine sau cum să faci o breșă într-un zid interior
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2008-08-02 | | Pseudoeseu subiectiv Citeam cu creionul în mână cartea lui Matei Călinescu: "Portretul lui M", o poveste dramatică a unui părinte care vrea să-și înțeleagă retrospectiv fiul, Matei, răpus la 26 de ani de epilepsie și de autism, sindromul Asperger. Intrând empatic în carte, simțind organic ochelarii speciali cu lentile de autism, textul devenea o parafrazare: "Drumețule, iată Chipul tău!". Eșafodam un prim sindrom: „Soledad”. M-am oprit, în paranteze de jurnal la note de lectură, descifrându-mă într-o altă cheie de analiză, cu reflecții dubitative, într-un pasaj cu ideea că fiecare avem în noi o doză de autism: ”trecem cu toții printr-o fază autistă, pe care o depășim mai mult sau mai puțin de–a lungul anilor, probabil că niciodată complet”, „autismul este o „forma mentis” care nu se transformă cu vârsta, deși la oamenii „normali” devine irecognoscibilă, fiind acoperită de alte formațiuni psihologice(...) - o „forma mentis” legată de pruncie și mai ales de prima copilărie și care poate fi descrisă nu numai psihologic, ci și metafizic.”(p.18). Îmi regăseam pe pergamentul meu palimpsest faze de comportament autist, infantilisme, reculuri la contactele cu oamenii, pe care le evitam din timiditate, complexe, ca o inabilitate de socializare. Din grota singurătății mele ieșeam uneori între oameni parcă sălbăticită întru comunicare, ca o străină, cu senzația că ei sunt extratereștri, ori eu sunt o extraterestră printre ei. Pesemne reziduuri dintr-o adolescență ratată, îmi zic, atunci când citesc că perioada cea mai grea pentru autiști e a adolescenței, când ar putea construi punți peste prăpastia dintre ei și ceilalți, altfel rămân prizonieri ai singularității lor și ai "singurătății autiste" (despre care vorbea Donna Williams în vol. ”Nobody nowhere”, autobiografia unei autiste). Îmi notam conștiincios, că abstragerea din social e o formă de manifestare a autismului, prin timiditate, și terapia ar fi tocmai prin contactele sociale, pe care eu le evitam timorată, nu-mi simțeam convivul, contactul îmi părea o confruntare temerară, în care mă simțeam slabă, lipsită de curaj. Un bolnav de autism, îmi mai notam, petrece mult timp singur și nu depune prea mult efort pentru a-și face prieteni. E un singuratic printre colegi, de parcă intrarea în lumea reală, socială, ar fi să fie ca șocul unei căderi într-o lume haotică, căreia nu-i înțelege structura, nu se potrivește cu tiparele sale mentale. Dezorientat, devine și el haotic, un neadaptat în situații elementare pentru cei din jur. Și uite așa, din inadaptabilitatea mea, suferindă de sindromul Soledad, când lumea îmi pare ininteligibilă, inhalez ca monoxidul de carbon complexul că nu înțeleg, ca un autist, esențialitatea lumii. # Problema autistului, de cum începe ziua, e de a-și regăsi identitatea, ca un monolog dramatic ionescian, să umple irealitatea goală a trecutului fulgurant imediat de după somn, când la trezire, prima senzație e aceea de vid, și de anxietate în fața vidului. Monitorizez cum dimineața îmi regăsesc cu greu identitatea, copleșită de visuri pe care le iau prea mult în serios. E o irealitate dimineața mea, pe când personajul ”normal” își regăsește identitatea instantaneu, fără efort conștient. Dacă dificultatea asta e o caracteristică a procesului de maturizare la autiști, atunci, pentru că mie nu-mi reușește, rămân infantilă. Și ca-ntr-o reacție în lanț, mă cariază dilema normalității, definită în societate ca un echilibru. Tot ceea ce e în afara echilibrului e anormal, de aceea nebunia e o stare de anormalitate, marcă de dezechilibrare. Când mă indignează burghezismul convențiilor ipocrite - trebuie să fii „ca lumea”, de îndată ce ești altfel, te desfid - îmi imaginez, ca o jubilație sodomică, o răsturnare a situației, prin decretarea nebuniei ca stare de normalitate. Normalitatea ar trebui parametrizată altfel: prime legi ale unui decalog al său să fie acele aserțiuni: "fiecare om e așa cum e”, astfel că "toți oamenii sunt diferiți”. De fapt, cum și normalitatea e o chestiune de cultură, și cum nu mai e nimic universal-valabil, totul e relativ, ce e normal într-un context cultural e anormal în alt context și viceversa! Perceperea timpului, problemă mai spinoasă decât Raiul și Iadul, se pare că la fel e cuiul lui Pepelea: autistul are mari dificultăți în perceperea viitorului, în înzestrarea cu ceva personal a acestui timp alb, neutru prin vacuitatea lui - dar de fapt sabia lui Damocles deasupra capului tău. Imaginea viitorului e mai săracă și mai anxioasă decât cea a trecutului - care are certitudinile de bază ale celor întâmplate. Doar prezentul e potențial liniștitor, deși strâmt, închis în el însuși, cu mici ritualuri pentru oprire, „arrête-temps” pentru autiști, "passe-temps" pentru normali. Mă simt autistă când mi-e teamă de planuri de viitor, să privesc în perspectivă. Din nesiguranță și complexe, mă agăț laș de clipa prezentă, sperând la fel de laș că timpul va rezolva în favoarea mea, vivat doar prezentul, din teama de a cădea în timp, în plasa - capcană de păianjen a timpului. Ne împlinim ființarea prin trecut și când mă întreb și eu ce vise avea copilăria mea, constat că nu am prea multe amintiri, de parcă traume ar fi pus un cearșaf la ferestrele ei... # Complementar, navigam pe Internet, să caut o brumă de informații despre autism, ca să nu mă mai simt autistă într-o lume normală, să mă integrez în Internet-ul acesta - un angrenaj parșiv de simulare a socializării. Între timp, rămăsesem țintuită la paginile din carte în care se detaliau impresiile legate de filmul lui François Truffaut: L'enfant sauvage" (1969), cu un scenariu după un caz real, de prin 1798, al unui copil autist, găsit într-o pădure din Franța, după 12 ani, sălbăticit în singurătate. Nu știa comportamentul uman, să comunice cu oamenii și mai ales să articuleze vreun cuvânt, și a fost dus la o instituție de surdo-muți. În mintea mea se amestecau cu imagini din film frazele despre autism, despre inabilități la nivel de limbaj, imaginație, emoție și socializare -toate sub umbrela comunicării, când copilul, incapabil de comunicare verbală, învăța alfabetul și cuvinte cu litere sculptate în lemn. Starea de internaută de ocazie (Internetul ca o lume unidimensională, doar cu dimensiunea virtualității, sărăcită de complexitatea umanității) m-a catapultat în imaginarea unui scenariu de SF indus parcă inconștient, grotesc-supradimensionat, o "fenomenologie" a autismului sui generis, aplicată la societatea informațională: o întreagă societate autistă, în care cei normali ar fi cei handicapați, cu senzația că bezeaua asta de societate informațională poate duce la schimonosite stări de autism. Un cotidian răsturnat în paradox, când, într-o jubilație a comunicării rapide, „sans frontières”, societatea se îmbolnăvește chiar la nivelul comunicării, la nivel mondial, de autism, sindromul Internet. Excesul de calculator, comunicarea doar virtuală desocializează, devii un fel de surdo-mut, nu mai știi să articulezi sunete, să scrii litere, pentru că le articulează și le scrie calculatorul, tastatura și mouse-ul. E o pseudo socializare cu întreaga intimitate pe tapetul Internetului. Prin abstragerea din social datorită lipsei contactelor umane directe, regăseam acel „enfant sauvage” al lui Truffaut, izolat de societatea reală, în realitatea virtuală - irealitate de fapt - o pădure mai parșivă prin mirajele ei fata morgana. Autistul nu răspunde cu încredere altora și nici nu-și privește în ochi interlocutorul. Să-ți poți privi interlocutorul în ochi - un detaliu lipsă, insignifiant pentru societatea roboților. Autistul e speriat de manifestările emoționale ale celuilalt - reacția e de recul. Contra voleul e că în jungla Internetului ești scutit de impulsul acestui recul, ai impresia că ești viteaz, pe chat îți poți permite orice! O.K.! Și totuși…(vorba lui Arghezi)… Comunicarea asta non-verbală are și ea farmecul, spârnelul ei, să simți reacția imediată a celuilalt, aprobarea sau dezaprobarea, prin palmele calde pe umăr ori o sprânceană încruntată... Un copil autist poate să nu plângă dacă se lovește. Internautul nu știi dacă poate ori dacă știe să plângă ori să râdă. Cum se transmite prin Internet plânsul?! Ce sens are plânsul dacă nu-l vede și nu-l alină nimeni? Unde să pui florile pentru o cină romanică într-o conversație pe Internet?! Autistul internaut nu poate simți cum e gustul înghețatei savurată împreună cu cineva, se îmbracă singur, face cumpărături singur... Unii bolnavi de autism abia dacă răspund la impulsurile celor cinci simțuri. Simțul văzului, dincolo de ecranul monitorului, nu va mai percepe alte orizonturi, cerul ori scânteile unui foc în vatră, simțul tactil nu percepe decât răceala și asperitatea plasticului de la tastatură, simțul auditiv doar înregistrările pe bandă ale cascadelor, ale ploilor fără mirosul reavăn al pământului arcuind un curcubeu. Cu jocurile virtuale nu se dezvoltă abilități, ci dimpotrivă, ca-n autism, se atrofiază abilități mentale, imaginative, sociale. În alt spațiu decât cel virtual, internautul, dragul de el, e ca un nou-născut, lipsit de imaginație, fără materia primă a cunoștințelor și a senzațiilor asimilate direct, spontan, într-o memorie subconștientă, pe care să le asambleze creator, imaginativ..., nu prin simulări programate, într-o memorie conștient contorizată. Nu se poate învăța virtual înotul ori o excursie în munți… Scenariul meu S.F e minimal, totul redus la un decor doar cu o cameră și un ins izolat aici cu un calculator - mediul de laborator pentru acea „cecitate mentală”, imposibilitatea socializării, a percepțiilor semnelor sociale, a expresiilor. Mediul ambiant, acel „habitatus", e din monitoare și dischete ori CD-uri, iarbă verde la concentrate, zâmbetele "smiley faces" la tastatură.... Și nu suntem bolnavi, ci foarte sănătoși, normalitatea în noul context cultural! Parcă ne jucăm cu focul, chiar dacă se mai trage un semnal ecologic de alarmă, dar cam prea jucăuș și inconștient- iresponsabil, când se spune totuși că dependența de Internet e ca un drog, inofensiv în doze mici, de heroină, și letal în supradoze de cocaină. Autismul e o boală a sec. XX, recent diagnosticată, la fel și Internetul. Autistul, nota Matei Călinescu despre M, nu înțelege enigma povestirii cu imprevizibilul ei, prin „lipsa de simț narativ” nu știe să integreze într-un context cele citite, percepe serial. Internautul percepe orice tot serial, prin secvențialitatea ecranului. Timpul lui e clipa în fața calculatorului (când periodic trebuie să mai dea "save" celor scrise, să nu se șteargă), nu are răgazul unor clipe de amintire ori de perspective. Ieșirea în stradă, din camera cu calculatorul, ca dintr-o cameră de gazare, e parcă intrarea într-un timp cețos, fără amintiri, doar în prezent, fără viitorul decât cel imediat, al următoarei mișcări de deschidere a computerului, o consumare a timpului între "open" și "shut down". Când de pe calculator se șterg mesajele, nu se mai ține răbojul timpului, nu mai rămâne nici o amintire, trecutul e la fel gol, fără nimic personal. Nu mai e șansa nici unui "scrin negru " cu scrisori. „Memoria mea mi s-ar părea sărăcită fără imagini concrete și simbolice - și fără schimbarea lor în altele prin magia metaforei fără fenomenul amintirilor (în care e franjurat timpul) regăsite prin lectură „memoria e axa identității. Cum altfel ne construim identitatea decât din amintiri? Viața e făcută din amintiri și din proiecte, chiar și „visând” „cai verzi pe pereți” și ei dau un sens vieții, dacă are vreun sens(.p.137). Autiștii nu au acest simț al reveriei, și nici internauții autiști! Copilul unei vecine la trei ani era expert în jocuri electronice, nu ieșise toată vara la un joc cu mingea, la „iarbă verde”. Câștiga campionate pe calculator, era „the best”, iar în curte nu îndrăznea să intre în grupul de copii, care-i ironizau stângăciile. Ceva similar cu povestea calului folosit în mină ca animal de tracțiune și care, scos la lumină, nu mai știa să pască, nu mai simțea gustul și culoarea ierbii. Și atunci am revenit la notițele despre coexistența necoordonată și nefirească a vârstelor la autiști: vârsta emoțională, socială, mentală, sexuală, învârtejite de data aceasta în malaxorul Internetului, care fracturează vârstele în dezvoltarea lor firesc-armonioasă. Vârstele sunt distorsionate și sufocate una în alta, într-un amalgam angelic-diavolesc. În viețuirea asta virtuală, de exemplu, sexual, internautul poate fi cast, dar e un virgin expert în sex, cu o castitate perversă. E drept că-n dezvoltarea istorică a societății pot fi arse etape. Ca să preiei civilizația de alături, nu e nevoie să treci și tu prin transportul cu măgarul, chiar nazarinean, dacă vecinul zboară cu avionul, dar nu e valabil în trăirea propriei vieți: etapele vieții proprii nu se pot arde fără sechele! În camera sa, internautul împlinit ("de bună voie și nesilit de nimeni iei în căsătorie calculatorul…") ca într-un lagăr nazist, e propriul său fürrer, inconștient, devine un cod accesibil doar printr-o parolă, e un "user name" și un "password", ca plăcile de metal de la mâna deținuților de la Birkenau-Auschwitz. # Și-n această stare, "pe culmile disperării", din marasmul autismelor Soledad și Internet - adevărate distopii, salvarea poate fi o utopie, o societate mondial și ireversibil bolnavă tot de autism - sindromul Arcadia. Un autism frumos, care să fie starea ei de normalitate și de sănătate, "tinerețe fără bătrânețe ...”Doar nu de florile cucului basmele se băsmuiesc la urechea copilăriei... Autismul - ca o stare de angelism heruvimic, într-o societate a iubirii, angelică în gândire, trăire, conviețuire, o utopie socială și psihologică, sentimentală, o lume a dreptății și a bunătății, a iubirii universale. Miturile apar din aceste frumoase și necesare utopii, ca ectoplasmele într-un ecosistem. Mitul copilăriei, vârsta de aur, coborât în lumea noastră rahitică a realității însăși, e agresat, și aceasta, cu anticorpii săi, îl schimbă genetic în Mitul Paradisului pierdut. Se pare că numai o stare de autism ar readuce acel Paradis din pierzania sa, o societate bolnavă de autismul sănătos, prelungit al copilăriei (chiar dacă atunci nu l-am mai realiza paradis, fiind starea normală în care am respira, ca broaștele în baltă). Sunt fericiți copiii, pentru că văd fără subiectivitate și voință, pentru că "a vedea e încântător, iar a fi îngrozitor". "În fața intelectului copilăresc "lumea se înfățișează ca un Eden: și aceasta e Arcadia în care ne naștem cu toții" (Shopenhauer). O copilărie continuă, metamorfozând scenariul de S.F. din horrors în feerie, într-o ființare în starea de infantilism angelic, pentru a se recupera și mitul Vârstei de aur și al Societății utopice. Într-o normalitate a absurdului, socializarea înseamnă tocmai pierderea Arcadiei, când e strict necesar să devii un contemplativ inevitabil frustrat - frustrarea ca o literă a alfabetului adaptabilității sociale. Să accepți stoic - ca să nu rămâi un inadaptat, un „anormal”- să fii un frustrat de angelismul copilăriei. Or, să trebuiască să fii autist ca să trăiești starea platonică în care nu concepi și nu înțelegi minciuna și disimularea și să ai darul contemplației gratuite. O societate normală și civilizată are regulă elementară, de aur, din decalogul civilizației (ah, civilizația, Dumnezeul societății!) decretarea ca legale, necesare pentru buna funcționare, prefăcătoria, teatrul (oo!, cum mai trebuie să joci teatru, cu eufemismul „convenții sociale”, „de trai în comun civilizat!”). Pentru cei cu sindromul Arcadia, asta ar fi unul dintre păcatele teologice "strigătoare la cer" ale unei societăți ilogice și corupte, în care sunt normali microbii incorectitudinii, să fii sănătos trebuie să te vaccinezi cu acești microbi. Vivat microbii dătători de sănătate, pentru cine nu concepe minciuna și ar fi handicapat în socializare. Să accepți regulile morale în stare ingenuă, ca un autist, să nu poți concepe răul acel „imp of the perverse” al lui Poe, dorința de răzbunare, de a trișa pentru câștig, să fii paralizat de inocență, "pentru că inocența, lipsită de un sens al posibilității răului, e o infirmitate în această lume”(p.144) ), e o utopie, când minciuna sau falsificarea sunt de fapt trăsături ale oricărui sistem de comunicare în societate. Îmi imaginam generalizate jocurile așa cum le concepea un autist în superbia lui, să câștige ambii, nu înțelegea rivalitatea, acea „rivalitate mimetică” din teoria lui René Girard, ci voia ca ambii să se bucure de victorie, când astfel "s-ar putea îndrăgi jocul în sine, regulile jocului, surprizele pure ale hazardului”. Dar atunci unde ar mai fi plăcerea sadică a competițiilor, cu încrâncenare de Jocuri Olimpice (acea moștenire de la grecii care au născut mitul fals că ar însemna apel spre pace și armonie), când de fapt cu cruzime se ucideau adversarii în arenă - când Nero, deși a abandonat cursa a fost declarat învingător, când spectacolul și senzaționalul, sunt în sângele firesc al firii umane, cu setea de spectator la lupte de gladiatori - Caezar care manageriază viața ori moartea cu degetul în sus ori în jos, după cum l-a satisfăcut sau nu spectacolul sângelui… Fariseism e-n toate, "e-n cele ce sunt, și-n cele ce mâine vor râde la soare"… Fericirea și seninătatea copiilor cu autism îi fac ființe angelice, parte din identitatea divină, autistul retrăiește o stare edenică, a naturii nepervertite de om. Socialmente acești angelici sunt sortiți batjocurii. Fericirea lor străină de această lume, capacitatea de a vedea pur și simplu, gratuit, neînțeleși în fericirea lor, atât de simplă, „făcută din plăcerea de a contempla principii - a vedea pur și simplu, fără întrebări și curiozități, fără îndoieli sau certitudini, a le vedea cu o liniștită gratuitate, fără motive ulterioare”(p.86), e sadic pedepsită. Sindromul Arcadia e utopia lumii inocente a autistului, o inocență funciară, teologică. Într-o lume reală, cu normalitatea noastră, nu a lor, inocența lor e o tragedie. "Din nefericire, suspiciunea e un mijloc de cunoaștere. Încrederea nu.”(p.158) și mi-am amintit de pățania lui Pinocchio, care nu pricepe șiretenia vulpoiului și i se fură mica lui avere. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate