Mă gândeam deunăzi cum ar fi percepute între semeni trăirile mele. Cum ar fi interpretat empiricul cotidian între raportul de forțe al afectului personal și cel individual, al străinului de lângă mine. Nu reușeam deloc să îmi imaginez care ar fi reacția de grup, sau individuală provocată de un raid al memoriilor mele între rațiunile lor. Zvârcolindu-mă astfel, nu am avut decât într-un târziu revelația faptului că orice aș scrie nu sunt credibil. Nici măcar pentru mine nu sunt credibil. Orice am trăit a fost insuficient, mereu calculat, întotdeauna supus unei rațiuni nimicitoare. În orice acțiune am mizat perfid de rațional pe experiența mea, pe provocatele mele tristeți, pe acumulatele mele suferinți provenite din sincopele destinului. Nimic, dar absolut nimic nu am trăit cu pasiune reală. M-am întrebat atunci, la momentul revelației, dacă m-am mințit, dacă mi-a fost frică de fericire ... Îmi vine să râd, pentru că fericire, iubire, adorație și toate definițiile împlinirii mi-au fost străine. Nu am gustat niciodată din fructul oprit și închipuit al umanității, fericirea. Netrăind nimic pâna la limita suportabilității afectului, sau dincolo de ea, nu am ce scrie, nu am ce așeza pe rugul alb al filelor existenței mele. Atunci despre ce aș putea să scriu? Ce aș putea să las ca exemplu de trăire? Ce am de oferit? Despre lamentabilele eșecuri ale unei atemporale existențe nu se arată nimeni dispus spre percepție. Nici spre asimilare către trăire.
Plec să mă îmbăt!
Poate voi reuși să mă iert pentru ceea ce sunt ... Atemporal, bineînțeles!

august, 2008