M-am tot întrebat: cum se face ca ești cu o dimineață înainta mea, apoi cu o seară?! Și n-am vreme să-mi răspund, că mă trezesc pe marginea nopții, unde îmi dai brânci în vis... acolo e realitatea mea netrucată de obscuritățile zilei... e atâta lumină, că văd până pe Þărmul cu copiii care înalță zmeie de hârtie... și cele doua mâini ale trandafirului care seamănă ca două picături de rouă cu cei 7 pe care i-am lăsat pe piatra de sub stejar, unde odihnește frunza de plop și-un câine...

Când m-am întors, aveam lacrimi de nerăbdare să-l privesc. Am scos aparatul de fotografiat... trenul se pusese să zboare, când eu doream să-l țin pe loc. Eu sunt de vină, că nu mă pricep… cu grabă, am apăsat pe toate butoanele, și drumul acesta s-a sters... ca să-mi rămână și mai mult pe retina inimii atâtea clipe câte sunt între cele două Infinituri... Plângeam… am pierdut trandafirul cu două mâini!... Lasă, nu mai plânge, îl caut eu și refacem totul...

La fiecare intersecție dau de tine, celebrul meu (Y) învelit într-o pelerină de ploaie și cu o pipă de marinar. În tine se oprește gândul de drum ce-mi străbate și azi visul... La primul popas m-ai strigat Salvamaria! Eram pe scara salvamarului... în fața mea, depărtarea, marea, iar sufletu-ți... valul și-un trandafir singur. Am dat mâna cu el în același timp... hai, urcă! Nu, urcă tu... și-am ținut scara cu două mâini... a înviat statuia... am prins săculețul cu manuscrise și ochelari... mi-ai dat aripi cu bucurie de înăltare și, cu două mâini, mi-ai făcut și tu scară să urc și să cobor, ca și cum eram în zbor... fotografia asta nu s-a mai șters… ca mărturie că eu sunt încă o dată de vină, eu am pierdut și săculețul tău de marinar, în care aveai manuscrisele și un amnar. Þi-am dat în schimb un zar... știu, e-n zadar acum să mă lamentez. Mereu zici că trisez, și atunci îți mai dau un zar... în gândul meu, să-ti iasă Yames de 6, ca Poetului cu o gură bestial de pură. Așa mi se întâmplă de câte ori intru în intersecții. Mă rup în franjurile unei draperii... și atunci, știu că tu vezi în ea cortina, în mine-o vezi pe Corina, în aceasta, pe Adela, și tot așa… pâna când… iarăși, în cele din urmă, ajungem la Stradela coborâtoare spre mare... aici ne certăm pentru ceștile pe care le-ai rătăcit pe scara casei de la numărul 8, pentru oglinda din curtea casei de la numărul 2, și continuăm până ajungem la debarcader... aici te așezi pe banca galbenă, scoți pipa și dispari într-un rotocol de fum...

... nu știu pe unde s-o mai iau să scap de intersecții... să rămână doar o stradă fără capete, să fie doar câini și pescăruși, pe care tu-mi spui că ai o mie de mătuși... și, când eu te rog să-mi vorbești de mătușile tale, începi să spui... mătușa Speranța, sora mare a mamei, și unchiul Medrea, fratele mai mic... apoi te uiți la mine să vezi dacă te simt că ai mințit, că doar cu o zi în urmă ziceai că mama ta n-a avut decât un frate... de unde ai scos-o pe Speranța? Apoi văd că la debarcader trăsese corabia pe care scria S-P-E-R-AN-ÞA... exact așa scria... și între cheu și punte, iarăși o scară... mereu, când sunt cu tine, apar scări... numai că știu, pe scările tale mereu ajungi să-ți aduci aminte că n-am stat să-mi termini portretul...

Da. Intersecțiile, vreau să se termine. Să nu se mai rupă drumul în două. Am visat și asta, și atunci se întâmplase că-n locul tău să fie bătrânul acela de pe Strada Gării. L-am întrebat de tine și m-a invitat la o cafea. Și pe Radu l-am visat că se certa cu tine, că nu ești om, că i-ai pierdut umbrela și i-ai furat-o pe Adela. Nici nu știu ce să mai cred. Poate că de vină sunt cele șapte fuse orare, sau poate de vină sunt fețele zarului, că le lipsește numărul 7. Până la urmă m-am gândit și la asta: dar dacă chiar 7 este de vină și-n locul lui ar trebui 5! Tu chiar crezi că numărul magic este 7?

Dacă ceva din astea are un sâmbure de adevăr, înseamnă că nu-i toată vina la mine, și atunci mi-ar fi mult mai ușor. Þărmule cu dig, ai auzit ce strig? Þărmule de mare. Tărmule, țărmule, țărmule... Oooomuuuuleeeeeeee...