O povestioară suprarealistă cu tâlc

Un pescar întinde în mare o plasă. Dar marea-i otrăvită. El prinde, de aceea, numai mortăciuni. Vietăți marine se holbează in vid, având întipărit pe chip semnul sfârșitului! Pescarul este disperat, dezgustat! La un moment dat, el observă o aripă mișcându-se în năvod, vede pasărea... o scoate din năvod și luând-o cu sine acasă, o îngrijește. Fiind sărac lipit, el îi va da drumul în larg zburătoarei, după ce s-a vindecat, întrucât nu are cu ce s-o întrețină. După o vreme, pasărea se întoarce cu un pește viu în plisc!

Tâlcuirea alegoriei în cheia misticii creștine

Pescarul este omul, plasa este mintea, iar marea semnifică creația cu valurile memoriilor ei din inima omului. Mortăciunile sunt, în acest spațiu alegoric, memoriile decăzute, pervertite, sau antimemoriile păcatului. Starea de disperare sau dezgust a pescarului simbolizează însăși lepădarea de sinele fals al memoriilor întunecate, pocăința celui ce-și pogoară, ce-și închină mintea în adâncul inimii și află domnind peisajul dezolant al stricăciunii și morții.

Odată cu aripa mișcându-se își face simțită prezența darul lui Dumnezeu, începutul trezirii memoriilor vii, conștiința activului pecetei creatoare dumnezeiești! Faptul că pescarul scoate pasărea din năvod, îngrijindu-o, se tâlcuiește prin drumul despătimirii și al asimilării iubirii prin luminările virtuților, drum ce duce la izbăvirea din chinga rațiunilor pervertite și la tămăduirea sufletului.
Iar calea este însuși ritualul închinăciunii minții și părtășiei la liturghia Fiului lui Dumnezeu, din care izvorăsc și se revarsă arhememoriile Iubirii.

Din plasa ce închipuie mintea sa, și dintre memoriile decăzute, otrăvite de păcat, omul salvează, culege darul lui Dumnezeu pururi prezent și lucrător în chiar miezul stricăciunii, și îl liturghisește în locașul cel mai dinlăuntru al ființei sale, în altarul inimii sale. Această semnificație corespunde îngrijirii păsării în propria casă.
Sărăcia pescarului este sărăcia cu duhul, proprie omului care nu-și însușește darurile Creatorului în mod egoist, ci, dimpotrivă, a conștientizat în adâncă smerenie puținătatea iubirii sale, neputința sa de a întrupa în izolare de iubire acest dar dumnezeiesc, nevrednicia sa de a se împărtăși din el. Astfel, recunoscând cu umilință și asumându-și incapacitatea de a se bizui pe propriile puteri, omul se leapădă de sine și încredințează lui Dumnezeu, adică „largului”, darul, talantul spre înmulțire.

Mișcarea Sfântului Duh este reprezentată de venirea înapoi a păsării. Această mișcare „arde” memoriile decăzute ale stricăciunii păcatului din orizontul creației, din marea inimii, transfigurându-le, înviind memoriile hristice omorâte prin deprinderea cugetului pătimaș.
Ca urmare a împărtășirii din mâncarea vie, din peștele viu simbolizând pe Însuși Cuvântul întrupat și Hristos cel Înviat, și însuși darul cel mare al Sfintei Euharistii, omul va Trăi!

Va trăi în plămada jertfei și învierii Domnului, de acum înainte putând să contemple creația în lumina icoanei lui Hristos, Chipul Dumnezeului celui viu, în icoana iubirii de oameni a Sfintei Treimi.

Căci acesta este viul creației: să liturghisească iubirea lui Hristos, primind Duhul înfierii, prin care să putem zice : „Avva, Părinte!”.