Dimineață. Abia ce mi-am deschis pleoapele. Mă uit spre cer. Afară e senin. Rândunelele zboară dinvreme într-un cerc amețitor. Am auzit un lucru interesant. Păsările Domnului, adică rândunelele, pe care un poet inspirat le asemăna cu niște călugărițe din pricina penelor alb cu negru, nu se așează niciodată pe o creangă verde de copac. Doar pe locuri uscate. Misterioase făpturi ale cerului. Cum misterioasă mi se pare și cafeaua pe care o beau dis de dimineață cu gândul dus departe. Strigătul unui corb pune capăt liniștii asurzitoare. Mă trezesc din reverie.
M-am născut lângă munte. Vrednică să trăiesc printre pomi și pietre, lucruri mari și mici. Am privit, am umblat. Totul e plin de taine. Cui să mă-nchin? La cine să mă-nchin? Am înserat cu mirosul pădurii de fag încă din copilărie. Ochii mei s-au bucurat de cele mai frumoase zăpezi căzute iarna pe vârfuri. Muntele umbros m-a învăluit cu veri răcoroase. Mi-am scăldat ochii și mi-am umplut sufletul cu săruturi. Nu, nu de ale mele săruturi vorbesc. Ci de sărutarea pe care o dă muntele cerului și stelelor, de veacuri. Muntele mut ca o lebădă.
M-am reîntors în locuri deja știute. De ce oare? Simplu. Câteodată iubesc lucruri care nu-mi răspund sau, poate, chemarea sângelui. Am avut sentimentul că aici timpul a încremenit. Pentru că timpul nu trece niciodată. Noi trecem prin el. Și de cele mai multe ori pare un machior prost. Spun asta uitându-mă în jur la clădirile construite haotic și fără respect pentru natură.
Am întâlnit oameni coborâți din istorie. Oameni de la munte. Asprii și necruțători cu ei. Blânzi și iubitori cu străinii. Plini de umor. Care nu știu să ocolească vorbele de duh. Unul dintre ei mi-a spus într-o zi: „Ascultă doamna mea: atunci când treburile nu merg într-o relație nu schimbi patul, schimbi femeia sau bărbatul.
Îmi vine în minte un vers de-al poetului Blaga care spune: „Voi munților dați-mi alt trup/să-mi descarc nebunia în plin!“.
Aici între munți am simțit nebunia libertății. Aici am trăit povestea de iubire pe care o trăiesc în fiecare vară. Iubirea, o fărâmă, pe care a scăpat-o Dumnezeu din mână, pe când modela universul. Povestea de iubire dintre mine și măreția soarelui către care-mi întind brațele ca să-i fac loc trecătorului meu trup. Cititorule nu pentru că nu ai ști, ci doar din dorința de a-ți reînvia imaginea, îți voi descrie o noapte înstelată la munte. Niciunde stelele nu par să strălucească mai aprins decât atunci când le privești de aici, dintr-o vale a vindecării sufletului, dintre munți.
E august. Sfârșit de vară. Seară. Greierii încep să cânte. În rest... liniște. Prea multă liniște. Se mai aude un lătrat de câine, ici, colo, sau cântecul întârziat al unei păsări de noapte. Stau pe o terasă. Nu mă mai satur privind cerul. E atât de senin încât pare o oglindă în care stelele se oglindesc de veacuri. Murmur ușor: cer senin - cu gândul la piloți și la răspunderea lor pentru viețile oamenilor pe care-i transportă dintr-o parte în alta pe glob. Îmi vine să-mi contopesc plămânii cu aerul ozonat. Inspir adânc. Parcă aș vrea să mi-i încarc pentru încă un an. Dar gândurile mă apasă. A mai trecut o zi. Aș vrea să rămân aici cu veșnicia muntelui. Departe de răutățile lumii. Bucăți de suflet se desprind în fiecare zi de trupul meu. Sufletul meu plin de trări care se vreau înțelese. Parcă odată cu trecerea timpului simți sărutul mai aproape de moarte. Nu. Nu poate fi adevărat. Nici un vis nu se pregătește să moară. În existența mea absurdă sunt torturată de întrebările firii. Am sufletul treaz. Pe scena divină din teatrul lui Dumnezeu. Un Dumnezeu plin de iubire, care abia așteaptă să te încrezi deplin în El și numai în El. Dar, după cum am mai scris... nu te întrista pentru ce nu ai... ci bucură-te pentru ce ai!
De aceea aștept să vină încă o zi. Soarele parcă astăzi a strălucit mai altfel decât oricând. Păsările parcă au cântat mai frumos ca niciodată. Verdele pomilor parcă a ruginit. Dacă am putea să ne oprim și să ascultăm doar o secundă, am auzi cum curge seva prin frunzele lor. Cum năvalnic curge și sângele prin trupurile noastre. Trecătoarele noastre trupuri.
Ceva-mi șoptește: Omule, când gândul te apasă... revino!