Trăiesc asemeni unui naufragiat. Insula mea e tocmai viața. O insulă aflată în pericol, scufundîndu-se încetul cu încetul, fără șansa revenirii la vechile maluri.

Pe această insulă, tot mai mică, dătătoarea sentimentului claustrofobic, găsesc uneori mici bucurii, singurele ce mai țin trează speranța. Izvorul cu apă limpede, după nenumăratele zile în care am băut din noroaie, soarele ce-mi usucă hainele învechite de ploi interminabile, fructele de pădure din singura pădure în care m-am rătăcit căutîndu-mă. Și de ce să mă caut? Poate pentru a nu mă simți singur pe insula mea.

Trăiesc încălzirea globală în forma ei maximă, aproape de paranoia, mă visez urcat pe cel mai înalt pisc al insulei mele, cu apa pînă la genunchi, ținînd la piept singura vietate scăpată potopului. De ea mă încălzesc, ascultîndu-i bătăile, în ritmul acestora cînt imnul trecerii, nu am curajul să mă reped înot spre idealuri pe care nu le întrezăresc.

Condiția de naufragiat mi-a devenit obsesie, nu aș mai înțelege tăria pămîntului nesfîrșit, rugăciunile mele nu ar mai pluti pe valuri, dacă acestea se ridică la cer, insula mea dispare odată cu ele pe scara cu singur sens.

Închid ochii pentru a trece gîndurile pe alături, nu îndrăznesc să-i mai deschid. În ceafă simt respirația ta. Pe această insulă, nu încap două ființe. Trecerea se face de unul singur, după ce ți-au fost șterse picăturile de sudoare.

Niciodată, dar niciodată, să nu urinezi pe insulă.