Poate era o dimineață liniștită de toamnă când
copacii solitari, cu frunze mari și galbene, ne-au străjuit
pentru ultima oară trecerea...o dimineață tristă pe care
noptea s-a străduit s-o întârzie.
Poate a fost înainte o noapte pe care am fi dorit s-o
ascundem în clepsidra care lăsa nemiloasă clipele sa moară.
Din cuvinte nerostite s-a născut o tristețe pe care poate
numai luna, cu lumina ei alba, s-a prefăcut că o înțelege.
Era ca și cum un paianjen urias și-a întins dintr-o dată plasa
luându-ne ca pradă visurile.
Un târziu ucigator ne-a cuprins atunci cu tentaculile lui otrăvitoare.
Un târziu de tot ne urmarește acum reflectând-se ca un demon
în oglinda întunecată a imposibilului.
Dacă noi nu mai existăm...ce mai rămâne... în zori începe totuși
o nouă zi, fără noi...în singurătate.