Din boxele supermarketului curge o melodie caldă. În fața raftului de pâine mă opresc, atentă la acorduri. Parcă-mi amintesc de...
-Imediat aducem pâinea. O scoatem din cuptor în câteva minute.
Tresar. Femeia îmbrăcată în alb mă privește ciudat o clipă, apoi se întoarce la ale ei.
Hotărăsc să mă plimb prin magazin până când pâinea va fi gata. Pașii mă poartă spre raionul „menaj” la raftul cu jucării.
Animăluțe de pluș, de la elefănței ciudat colorați până la șoricei mai mari decât urșii, mă îndeamnă să-i ating, printr-o etichetă roșie lipită pe lăbuță. Elefănțica în rochiță roz îmi zâmbește prea frumos, așa că... O altă muzică inundă zona din jur... Elefănțica începe să danseze pe melodia ce-i pulsa din interior...
Fetița face ochii mari și zâmbește. Apoi întinde mâna către toate lăbuțele care așteaptă... Ea se face mică, mică, așa cum se făcuse pe scenă când, după ce dansase atât de frumos, nu mai găsise fanta din cortină pentru a intra în culise alături de colegi... ce lungi fuseseră acele secunde în care, după aplauzele primite, sala izbucnise în râs văzând stângăcia ei! În culise râdeau toți, în frunte cu doamna educatoare... iar ea întindea mâna zadarnic!
Și acum era mică, mică... doar că animăluțele care cântau și dansau în jurul ei râdeau altfel decât oamenii... erau fericite... oamenii nu prea știu ce să facă atunci când văd o mână întinsă...
-Cineva de la „menaj” să se prezinte pe raion!
Vocea din difuzor mă face să tresar. Pe raft, jucăriile răsturnate își mișcă agonic părți de trup iar dintre câlții lor se aud acorduri ciudate...
-Pot să vă ajut cu ceva?
Băiatul mă privește întrebător. Are pe tricou o bulină galbenă sub zâmbetul căreia scrie: „vă ajut cu plăcere”.
-Daaaa... fetița... era aici...
-Nu vă faceți griji, anunțăm imediat prin...
-Adică nuuuu... nu chiar aici... demult...
Mă îndepărtez sub privirile nedumerite ale băiatului „vă-ajut-cu-plăcere”.
Ajunsă la casă îmi aminesc că nu am luat pâine. Mă întorc spre raftul care de data aceasta era încărcat cu pungi maronii, pântecoase. Întind mâna spre una din ele dar... pâinea era veche și tare. Caut din priviri femeia îmbrăcată în alb. Nimeni. Dincolo de raft, înșirate de-a lungul peretelui, cuptoarele păreau niște guri imense, goale și reci. Renunț.
În drum spre ieșire arunc o privire raionului de menaj. Pe raft stau aranjate caiete având diferite dimensiuni. Privesc în jur. Nici urmă de animăluțe de pluș. Băiatul „vă-ajut-cu-plăcere” tocmai iese pe ușa din spate ducând un sac negru, de plastic.
-Stai! îi zic prinzându-l cu putere de mână.
Se întoarce spre mine neînțelegând ce i se întâmplă.
-Iartă-mă... te-aș întreba... adică... Ce ai în sac?
-Doar lucruri nefolositoare, răspunse nedumerit.
-Dar...
Privesc raftul și, printre caiete, zăresc păpușa: are părul blond și încâlcit, ochii puțin prea mari, parcă, iar pe rochiță se văd câteva pete mai vechi și... are o mânuță ruptă? mă întreb, întinzându-mă spre ea.
Aud plânsul fetiței și mă opresc.
-Unde ai lăsat-o? întreabă femeia care pare a fi bunică.
-Nu știu... aici... răspunde fetița printre suspine.
Ochii mei îi întâlnesc pe cei înlăcrimați ai copilului și apoi, deodată, două perechi de ochi privesc păpușa din raft.
-Uite, bunico, am găsit-o! Aici am uitat-o!
Acum și bunica privește păpușa uitată, parcă, de timp.
„Vă-ajut-cu-plăcere” mă privește scurt:
-V-ați găsit fetița!
Apoi îmi întoarce spatele preocupat să arunce la gunoi ceea ce devenise inutil.
Ies din magazin trecând pe lângă oamenii care stau la rând.
-Nu poți ieși pe acolo. Auzi? Trebuie să te întorci... Întoarce-te!
„Trebuie să te întorci... Întoarce-te!” În aglomerația străzii soarele blând și frunzele purtate de vânt îmi amintesc că vine toamna. „Trebuie să te întorci... Întoarce-te!”
Ajunsă acasă urc în pod. Locul tainic unde mă ascund de mine, cea de acum, și mă regăsesc pe mine, cea adevărată... Nici urmă de praf sau de păienjeniș... Poate puțin prea întunecat, doar...
În pătuțul cu gratii păpușa cu mânuța ruptă... alături dumnezeul meu... iar împrejur visurile mele, toate...
Când aude ușa păpușa își deschide ochii mari - prea mari, parcă - sperând că a venit, din nou, timpul pentru joacă... iar eu îi explic că mai are puțin de așteptat... doar puțin...
Dumnezeul meu îmi îngăduie, răbdător, să culc păpușa în timp ce el privește cerul prin țigla spartă pe unde, în copilărie, pândeam sosirea anotimpurilor.
-A mai trecut un anotimp... îi spun apropiindu-mă de el.
-A mai trecut un anotimp... îmi răspunde ca un ecou și privirea lui de cer mă pătrunde. Și îmi citește sufletul ca pe-o carte deschisă... foaie cu foaie... uneori i se luminează fața a zâmbet... alteori își ridică o sprânceană a încruntare... Iar eu mă fac că nu-i văd lacrima din colțul privirii...
Îl las să-și facă treaba lui de dumnezeu și privesc prin spărtura acoperișului... Se schimbă anotimpurile...
Trebuia să mă întorc...