ferestrele pariziene au ocheane de smarald și lornioane de cristal…
ne văd seară de seară costumați în îngeri
lăsăm storurile peste toate și ne dezbrăcăm de noi.

punem punct oricărei urme de dispută profesională, culturală sau conjugală,
plângem pe alocuri în hohote, pe alocuri invizibil, să nu ne trădăm durerea,
ferecăm diplomații și strategii de împăcare în dulapuri ticsite cu indiferență,
tragem cortine de catifea peste dansuri zorba care aduc uragane,
lingem cu vin și jazz rănile deschise pe sfert în public pe treisfert în inconștient,
stigem țigară după țigară fiecare în scrumiera lui să nu ne molipsească gudronul subiectiv,
dăm foc bilețelelor de amor din zilele bune,
scrise în grabă pe meniuri, fotografii, pe pahare de calvados
și puse la păstrare anul acesta de valentine’s în cutiuța de argint,
ne strigăm nopțile pierdute prin semne, cu orgolii și pene de păuni,
dăm cu piciorul la ispită visând din principiu la candoare
și mimăm platonic orgasme în distonanță cu dogmele chimice și alchimice,
ne confecționăm din angoasă aripi de lilieci,
să ne țină trează dragostea cu capul în jos până la răsăritul răvășit de amintiri,
și dăm vina pe amin dada pentru toate nenorocirile de la ușa casei...

apoi ne lepădăm pe rând de cele cinci simțuri:
îngropăm retine în amintiri de vacanță până la conjunctivită,
astupăm timpane cu 127 decibeli albaștri de cameră,
tăiem papile gustative cu lama de cuțit învârtită în tristețe,
punem filtre antivirus nărilor ce freamătă agonic a poftă de viață,
ne întoarcem buricele degetelor pe dos și le roadem nervii tactili.

epurați de influențe venerice, exorcizați de dali și bukowski,
mascați ascetic în embrion și în păpușă bleuette,
ne chinuim în peștera tăcerii și uitării de sine
(proprietate personală lângă chateau de versailles
inventată de comun acord și brevetată de consiliul imaginar de la bruxelles)
așteptând iarna în care dumnezeu își va scutura sau nu lebedele de puf ...