Hm, într-o bună zi voi arunca totul afară și voi pleca
undeva departe de lumea asta nebună. Nu mai îmi găsesc liniștea deloc, am călătorit îndelung să găsesc un loc pe care să îl numesc - casă. Nu am găsit, m-am întors din nimic în nimicul din care am plecat. Demult pictam, făceam muzică, chiar scriam mult, nu așa cum o fac acum ca o eternă smiorcăială, îmi place cuvântul ăsta folosit și în eseu, mă plimbam des să ascult foșnetul frunzelor, căci ador toamna în care m-am născut, ador picurii de ploaie minusculi și deși ce cad monoton și linișit peste mine. Ador norii, întotdeauna mi-am dorit să pictez nori, creează jocuri de forme și lumini de inimaginat...Toate astea când încerc să le fac azi, sunt tot mai trist, mă simt tot mai singur, poate vârsta... Îmi place să ascult muzică liniștită când te privesc în ochi iubito, dar azi parcă nu mai am chef .
Nu mă mai regăsesc, nu am găsit un om cu care să mai am încrederea necesară să vorbesc îndelung și deschis probleme filosofice... Nu mai găsesc pe nimeni... Suntem conectați tot mai mult , ambientul devine un gunoi imens și spiritul se pierde prin date și calcule mereu predictibil de fixe. Simt că nu mai am cu ce să mă îmbrac, când ies în lume, și nu mai are nici rost...