agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2664 .



Fragmente de jurnal
personale [ Jurnal ]
[part 4]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [literesicifre ]

2008-11-10  |     | 



Infinitul…
Am crezut că voi scrie ultimele rânduri într-un jurnal, pe ultima filă, totul având un caracter iluzoriu de finalitate, renaștere, amestecate cu speranța continuității, a persistenței unei logici în ilogicul permanent al realității. Pentru că nu tot ce trăim se simte, se vede, se gustă, se aude etc., iar nimic din toate astea nu se măsoară, ultimele rânduri urmau să cuprindă speranța, precum cojile unui ou, s-o reîntregească, s-o readucă spre sine ca pe-o esență, în cutia Pandorei. Cuvinte nescrise, lăsate în aerul rarefiat al unei camere, păstrând urma mea, a vieții mele, a iubirii mele, dragostea cum o fi fost, plata pentru ce răpesc vieții. Un jurnal este totuși un lucru finit, o definiție în sine pentru un moment dat, cuprinzând superficial tot ce s-a vrut spus, fără a deține nimic, nici urme de suflet, nici simțuri, nimic. Și acest nimic este dijma ce trebuie să o măsor, să o cântăresc, să o compar, apoi să o dau fără s-o irosesc unor rânduri, unor cuvinte. Unor cuvinte! Câtă scârbă, câtă irosire!
Am plecat către orașul A. cu sufletul plin de neliniști. Ca în orice plecare am plecat cu tot ce aveam, cu tot ce eram, ca într-o risipă, am pornit să devin parte din A., parte din drum, parte din timp, trecut-viitor comasat în prezent, în călătoria asta blestemată spre sine, peste tot pierzând câte ceva, cum e firesc. Asta e viața, am luat-o drept bună, dat firesc, drept firesc chiar aș putea spune, dar ea, ea-viața nu dă nimic fără să ceară și dă totul când nimic din ce ești nu mai ai. A., marele A., distantul A. cerea sacrificii înainte de a îl atinge. Sacrificarea temerilor, gustul aventurii, participare la tot ce înseamnă drumul, către și atingerea. Totuși nu pierzi nimic fără să păstrezi ceva, orice, ca pe o urmă de humă ce rămâne impregnată în făptura ta, chiar dacă îți place, chiar dacă nu. Teama însăși, prin sarea ce-o elimini prin pori, mai bogată în potasiu, vorbește despre făptura ta, agitația ta interioară ce-o poartă privirea, nervozitatea ta ce se resimte în bara ce vibrează în strângerea mâinii tale, pumnului tău, felul cum pășești sau cum saluți, poziția torsului sau a mâinilor, picioarelor, tonul vocii, intonația sau inflexiunile ei, totul în jurul tău vorbește și spune despre tine ca despre un univers întreg ceea ce tu nu vrei sau nu poți să spui, dar și ceea ce ești clipă de clipă – făptura ta te mărturisește, te trădează. Iar ceea ce nu reușește a evada din tine, ca într-un lagăr se refugiază în interior, sapă șanturi spre crusta trupului, bântuindu-ți visele, sfărmându-te cu totul pentru a naște, pentru a evada. Făptura ta vrea să vorbească din necesitatea de-a fi (act, trăire, prunc, orice), se varsă în respirația ta, din toate gesturile tale, astfel încât nu văd cum aș putea a nu spune. Mă îndreptam spre marele A., iar sufletul meu se pitea în cel mai întunecos ungher de teama de a nu se strica, de a nu se deteriora, gata să se dezică de făptura ce îl purta cu atâta benevolență. Laș sufletul meu nu vroia să plece, totul îi părea degradare, o piedică se întrezărea în fiece lucru și orice părea justificare. Nu vroiam în A., nu doream A., vroiam să fiu lăsat în pace așa cum eram, insignifiant pentru A., nu mă dorea, nu îl doream. Să rămânem la fel era just. Astfel am plecat mistuit, frământat, pentru că planul îmi era desenat, pașii schițați. Lașitatea asta a firii. Atâta zbatere, atâta umilință. Zadarnic, căci peste tot făptura o să îți fie scotocită, cântărită, drămuită, apoi prețuită și vândută drumului, dorințelor altora, paralele cu viața ta, avionului sau oricărui alt mijloc care îl va purta prin aer, pe sub aer, pe pământ și prin acesta, peste ape și sub ele. „Și peste tot bani!” Dări și dijmuiri diverse.
Inevitabil la fiecare cotitură, căile pe care nu apucam se întorceau în mine pentru a se împlini, precum o hartă ce vorbește despre ceva ce nu este și-a fost, despre ceva ce nu este, dar va fi sau despre ceva ce nu este și nici nu se poate întrezări. Iar toate aceste fantomatice rămășițe deveneau una cu făptura prezentă și în această aglomerație confuză nu mă mai regăseam nicicum. Mă avortasem singur ca un păgân. Murisem înainte de a ajunge în A., vraja lui se manifestase înainte de a îl atinge, ca un iz purtat de vânturi, o duhoare venită de pretutindeni mă otrăvise, purificând prin moarte făptura și lăsând doar ceea ce se cuvenea a păși afară din pântecul său, în gloria sa, duhul meu eliberat de poveri. Acest A., veșnic A. își luase plata. Oricât nu ar fi vrut, silnic sufletul murise.
Am ajuns. Oriunde ar fi asta, simt că mai aveam ceva de dat înainte de a fi primiți. Identitatea noastră deja a fost digitalizată undeva într-un computer, la fel destinația. Este și L. cu mine, slavă Domnului, iar în ea mă regăsesc, frământările mele le simt și în ea, însă cu totul altfel. În ea totul este uimire și bucurie. Și oboseală, multă oboseală. Neașteptat? Renaștere? Nu cred. Metamorfoză. Ramificare, înflorire și același obositor sine, cu toate obsesiile lui, cu tot ce era, acum altfel. Doar altfel, mai sărac în cele moarte. Cu L. lângă mine suntem doi străini pășind, gustând, privind, adulmecând, reconstruindu-ne ca într-un puzzle. Străini păsind în A. Deși ne-a înghițit, A. nu ne are.
[…]
Trebuie să plecăm, iar dimineața nu ne mai ajunge. Trebuia să plecăm deja! Am întârziat! Haide, ieșim! Acuma!
Iureșul unei resorbții către vechiul sine începe să se facă simțit. Vrea și el o parte, îl cred! Iudeul!
Paradisul… Ce-ar fi dacă paradisul nu ar fi pierit, ci ar fi împietrit, calcificat undeva în profunzime, fără a fi dispărut în totalitate, asemeni unei relicve, departe de om, însă fără a îl fi părăsit în totalitate, ca retracția într-o cochilie înlăuntrul căreia doar o incantație magică mai poate să îi mai dea de urmă – praf și pulbere. Iar rostirea corectă a formulei îți dă încredere că totul va fi în regulă, când totuși nimic nu-i garantat, totul este hazard și neputință. În fond ce este această credință, unde s-a rupt și cum s-a sfâșiat ființa, cât din iluzia aceasta va mai rula prin mine și prin ceilalți, cât voi mai creea această magie, acest toiag pentru neliniște, neîncredere, pentru singurătate și furie, mizerabilul gunoi ce-l poartă fiecare precum propria greutate din umbră, veșnica umbră.
N-am rostit formula cum trebuie, pentru că șuvoiul continuă să vină, să curgă. Nimic nu poate stăvili robirea mea de către sine cu cruzime, de suferința mea, de virulența frustrării și a urii din sine, de sinele ce roade și arde, clocotește de răni și dizolvă orice cetate. Purpure și fistule se nasc peste tot. Nimic. Totul a început prost. Și bine și rău deopotrivă. O rană continuă! Acest sine de care nu scap…
[…]
Stăm înfășurați în nori ca într-un cocon, iar fulgere sunt pretutindeni, de jur-împrejurul acestei insecte de metal ce ne digeră liberul arbitru, în această monstruozitate ce scârție ca o hadurghie spurcată, corabie pe cale de-a se dezintegra plutind pe mări plumburii de lumină-întuneric, tremurând din tot trupul ei de plastic și sârmă din dorința de moarte sau de eternă liniște. Pântecul ăsta ce își dorește alt pântec mai mare, pământul însuși ca pântec, ce s-o înghită, un întuneric pentru acest întuneric, și-apoi altul, și-apoi altul, fiecare dorindu-se digerat într-un înțeles mult mai mare sau chiar neînțeles, ceva care să îi dea consistență, să îi confere o justețe în fața neliniștii de a fi brusc trezit la viață dintr-un lucru neînsuflețit, dintr-un boț de humă, cu dorința acerbă de a evada din acesta, cu dorința…

@@@

Citate modificate dintr-un film. Sau citate ’alterate’:
„Există trei adevăruri: paradoxul, umorul și schimbarea. Paradoxul: viața este un mister, nu-ți pierde vremea (clipa, viața) încercând să-l dezlegi. Umorul: păstrează-ți simțul umorului, în special față de propriul sine (propriile limitări); aceasta îți dă o putere dincolo de orice limită. Schimbarea: nimic nu stă nemișcat, precum nimic nu rămâne la fel. Infinitul se schimbă. Prin schimbare devine finit, iar din finit se recompune infinitul.”*


*‘Peaceful Warrior’, film de Victor Salva, Lionsgate, bazat pe cartea ’Way of the peaceful warrior’, de Dan Millman, 2007

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!