Mă uit iar și iar la copacul ăsta care se vede pe fereastră din birou de aici de la A&D Pharma... Cum o fi să fii copacul ăla? Să stai așa toată ziua și să-i vezi pe bezmeticii care trec nepăsători pe lângă tine, să simți întotdeauna pe propria-ți piele tot ce anunță ăia la meteo... probabil după câțiva ani de experiență în a fi copac nu-ți mai pasă de ce spun ăia de la meteo, știi dinainte cum o să fie vremea pentru că ai ajuns să fii una cu ea, „organismul” tau de copac se află în strânsă interdependență cu ea, ai ajunge să-i cunoști toate secretele. Cum ar fi să cunoști toate secretele vremii?
Aberez acum, știu, dar probabil e de la cafea. N-am mâncat nimic azi-dimineață, am venit aici la birou și-am suflat numaidecât una. Acum m-au apucat tremurăturile... sau poate tremur pentru că știu că e posibil ca ea să mă sune. Credeam că odată ieșit din liceu și odată ce-am intrat cu pași repezi în încercările disperate de a supraviețui junglei ăsteia și de a-mi câștiga pâinea n-or să mă mai apuce tremurături de genul ăsta... dar uite că m-am înșelat pentru că necunoscute sunt aceste căi.. ale dragostei să le zic? Nu știu... Aș vrea să mă las de cafea... dar asta înseamnă inevitabil concedierea: dacă nu-mi beau cafeaua dimineața sunt un om bun de nimic.
-- Strămoșii noștrii nu beau cafea și erau sănătoși tun!
-- Cum erau sănătoși tun? Nu vezi că sunt toți morți !?

Da, erau sănătoși, dar nu stăteau 8 ore în fața monitorului și nu circulau cu ratb-ul și nu respirau noroiul ăsta de aer din București...
Și totuși mi-e somn. Vreau să dorm! Aș fi vrut ca azi-dimineață să rămân în patul meu care scârțâie morocănos și el atunci când mă trezesc... câți n-au gândit așa? Câți nu vor asta atunci când sună nenorocita aia de sonerie a telefonului sau a ceasului? Cât pot să urăsc soneria aia! E cel mai mare dușman al meu. Mi-aș fi dorit deasemeni ca azi-dimineață ea să fi fost acolo... să nu fi trebuit să tremur acum la gândul că mă va suna.
Și totuși mă dor ochii de nesomn... Vreau să dorm! Da, vreau să dorm o săptămână încontinuu, să hibernez exact ca un urs, să mă trezesc odihnit și plin de viață... fără tremurături.
Ce s-ar întâmpla dacă ea ar citi asta? Hm..? Ar afla ce gândesc, mi-ar afla slăbiciunile. Ce lacomi suntem noi bărbații că ascundem în noi toate gândurile negre și toate frământările! De ce nu le putem exterioriza atât de simplu cum o fac femeile? De ce nu le putem împărți direct cu ceilalți ca să simtă și să afle și ei tot ce simțim și știm noi? Îmi vine să urlu: „da, mă gândesc la tine și nu știu ce să fac! Ce să fac !?” Scriu, asta pot sa fac acum. Dar nu știu dacă o să mă ajute atât de mult, poate doar se mai consumă un pic din energia asta specifică momentelor ca acesta.
E atât de simplu să dai sfaturi altora, să-i încurajezi pe ceilalți și să-i faci să acționeze bine... dar e atât de greu să-ți dai ție sfaturi. Știu că știți toți asta, dar de ce e așa? De ce nu acționăm noi așa cum îi îndemnăm pe ceilalți să acționeze? De ce toate deciziile legate de partea ta sentimentală sunt grele, poate pentru moment, dar sunt grele? Apoi, după ce iei o decizie și trece un pic de timp parcă nu mai e așa mare lucru decizia pe care ai luat-o. Pur și simplu e o hotărâre lipsită de prea mare interes. Și-ți spui că data viitoare o să fie simplu, n-o să te mai frămânți atâta pentru ceva ce mai târziu o să-ți pară o simplă prostie. Dar nu e așa. Și data viitoare va fi la fel de greu, vei avea aceleași frământări și vei petrece aceleași nopți gândindu-te la o soluție. E un cerc vicios din care nu poți să ieși.
Aberez... și asta nu cred că e bine. Pierd din timpul pe care ar trebui să îl aloc muncii mele. Dar fiecare om are nevoie de momente în care trebuie să se lase pe spate și să se gândească la aiureli. Poate că nu sunt aiureli, poate chiar e important lucrul care mă obsedează acum și care s-a întins peste tot creierul meu ca armata lui Napoleon... ? Îmi vine să urlu: „da, mă gândesc la tine și nu știu ce să fac! Ce să fac !?” Scriu, asta pot sa fac acum...
Vreau sa dorm!