Îmi pierd identitatea când tot ce am de oferit se lovește de zidul ridicat de neputința semenilor de a se accepta. Când privirile noastre se întâlnesc cad măștile. Rămânem goi, trupurile se chircesc de spaimă, iar Dumnezeu își ferește ochii de capetele ridicate spre El. Nu există speranță, sufletele sunt sfâșâiate de fiorul rațiunii care în final ne va domina reacțiile. Instinctual caut să mă îndepărtez de acest război al orgoliilor, un război în care nu se poate decât muri. Îmi sprijin rațiunea în palme, iar sufletul îmi dispare strivit sub apăsarea pașilor fugarilor. Rămân țintuit într-un purgatoriu la care mă condamnă propria-mi rațiune. Sunt prins între a fi sau a nu fi, cautând o cheie care să-mi deschidă ușa spre lumină. Știu că o ușă care se închide defintiv îți deschide alte uși de unde destinul se joacă, prin oferta de opțiuni, cu ceea ce a rămas din mine. Resemnarea și autoflagelarea mă obligă să aleg cea mai grea variantă. Nu mă tem, dar sunt în continuare țintuit în acea noapte a rațiunii, în acel întuneric de unde viața îmi transpare ca o revoltă periculoasă la adresa morții. Locuiesc într-o casă cu pereții din cărți de joc, alături de cei asemeni mie. Nu ne vorbim pentru că nu avem ce ne spune. Fiecare este complet implicat în propria dramă. Toți cei aflați aici conștientizează că socializarea duce la comuniunea dramelor, la relații care hrănesc mai devreme sau mai tărziu depresia. O dată pe zi, unul dintre noi, inconștient, se duce și trage o carte din pereți în speranța că acea carte va deschide ușa spre lumină. Cine-și joacă astfel opțiunile destinului este condamnat la buletin de purgatoriu. Se va întoarce mereu acolo. Eu sunt doar în vizită. Mereu am trăit la limită și mi-am forțat norocul. La fel voi face și acum. Când nu îți mai aparții, nu mai ai nimic de pierdut, pentru că ai pierdut tot. Voi locui în acest inutil mine, până la final sau pănă norocul și destinul fac front comun pentru a-mi repune afectul în drepturi.