Și totuși din negrul lumii se iscă raze de lumină... și totuși imposibilul e posibil... și totuși imperfecțiunea e împunsă de momente de perfecțiune. Pe ele trebuie să le privesc, pe aceste momente atât de greu de descoperit în marea nemișcare a lumii.
Ea îmi arată în fiecare zi că am pentru ce să trăiesc, că am pentru ce să nu fiu trist... că am. Am totul! Și voi face tot posibilul ca totul să rămână aici unde îi este locul, în noi doi, în acest „eu” care a luat naștere din noi doi. Cred în noi, cred în acest munte care s-a construit pe noi, pe dragostea noastră și care e atât de înalt, atât de puternic...! Cred în puterea sa de a rezista lumii și oricui. Va rezista pentru că e clădit cu dragoste pe cea mai pură dragoste. E dragoste din dragoste!
Ea mă iubește, am atâta încredere în asta! Dacă cineva a reușit să deschidă în sfârșit acest suflet al meu atât de închis și de trist, atunci orice e posibil! Și toți oamenii la un loc de ar fi împotriva mea nu mă pot distruge, pentru că am găsit ceea ce e cel mai greu de găsit, ceea ce e acuzat de unii de inexistență, ceea ce doar în visurile cărților poți găsi: sufletul meu pereche. Da, sufletul meu pereche e aici lângă mine, în mine și peste tot, iar eu privesc ca un netrebnic cu ochii plecați mizeria lumii. Azi îmi ridic ochii și văd că trecerea mea prin mizerie s-a încheiat. Acum începe teritoriul pentru care am suferit și-am îndurat 19 ani de viață silnică. Acum Ea e aici, iar în fața noastră e larg întins Teritoriul nostru visat de noi amândoi, e liniștea noastră căutată în zadar în oameni care n-au meritat încercările noastre de a-i face fericiți și de a dobândi prin ei fericirea noastră...
Acum suntem la granița Teritoriului nostru, iubito! Acum hai să construim pe terenul atât de fertil al Teritoriului nostru, al lumii noastre guvernate după legile noastre, ale amândurora. Din negura trecutului a venit acum vremea noastră, fericirea noastră. Credeai tu, iubito, că fericirea există? Eu nu credeam... iar tu nu m-ai făcut să-mi dau seama de asta, ci mi-ai arătat pur și simplu fericirea. Nu prin vorbe se descoperă marile lucruri, ci prin fapte și simțiri. Simt fericirea prin venele mele, simt fericirea în inima mea care bate nebună de câte ori te strâng în brațe sau te sărut cu tot eul meu. Sau de câte ori în mintea mea apare imaginea ta care mă ajută să trec peste toate, care este cu mine orice ar fi, care îmi spune mereu de câte ori sufletul meu se pleacă „Hei, ridică-ți ochii mei albaștri! Nu-mi pleca ochii mei albaștri! Uite, aici e lumea în care respir eu, de ce-mi pleci ochii și sufletul? ”. Simt! În sfârșit simt că... simt.

Simt cum în fiecare seară îngerul ei vine, îmi închide pleoapele și-mi transmite șoaptele ei... simt acum. Bine-ai venit îngerul nostru!