A fi om, a fi conștient de propriile revelații existențiale este un blestem. Cum poți trăi în singurătatea dintre limitele nedefinite ale lumii, între pământ (căruia-i aparți) și cer, bine și rău, dragoste și ură, ignoranță și dependență, adulare sau dispreț? Care ar fi motivația pentru aceste acumulări, a te opune tentațiilor vieții? La ce-mi folosesc toate cunoștiințele prelucrate prin rațiune, acceptate prin filtrul afectului, păstrate ulterior în gulagul memoriei? Toate acestea nu ar necesita un răspuns, dacă la naștere aveam de ales între a fi animal sau om. A fi animal este de o simplitate duioasă. Aș fi construit doar din instincte și m-aș supune fireștilor legi ale naturii. Oricât de bestială ar părea lupta pentru supraviețuire, nici o minte animalică nu ar putea crea atâta suferință câtă poate imagina și crea omul. Viața își cere drepturile, etapele se ard în ordinea stabilită prin evoluție, pe când omul amestecă etapele, își anulează orice formă de respect sau credință. Dacă mi-ar fi în putință acum să aleg, e prea târziu pentru mine. Aș deveni un animal cu rațiune și conștiință. Câtă nefericire! Ce poate fi mai periculos decât o fiară care cunoaște istoria umanității și rațiunile ei, îmbinându-le toate astea cu instinctul? Prea bine că nu am de ales, nu din teama de a fi permanent vânat, ci din teama că aș rămâne cu adevărat singur.

Cluj Napoca
martie, 2009