Pentru a putea ierta trebuie să avem capacitatea de a întelege, a iubi și...a uita.
Iertarea poate fi acordată atât celor care o cer dar și celor care nu o fac.
Iertarea nu se condiționează.
Este adevărat că cel care a greșit, nu poate recidiva la nesfârșit, în speranța iertarii perpetue, numai că, în momentul în care "păcătosul" și-a asumat cinstit greșeala, se poate spera că nu va mai repeta.
Greșeala poate fi cu voie și fără de voie.
Cel care greșește fără de voie nici nu poate fi etichetat automat ca "greșitor".
Așa cum drumul spre iad e pavat cu intenții bune, cel care a greșit poate nu a avut capacitatea de a anticipa răul ce se poate produce.
Minciuna este unul din pacatele mari dar adesea mințim sau ascundem adevărul din cauze pe care le credem corecte.
Încercând să protejăm un apropiat e posibil să îi ascundem total sau parțial unele fapte care poate l-ar afecta aflându-le.
Poate că, ascunzind adevarul, sau prezentându-l trunchiat, încercăm aceeași "protecție" pentru cel apropiat. Psihologia păcătosului cu voie, e simplă:nu poate fi prins. Originea greșelii poate fi și atitudinea, să-i zicem"intransigenta", a apropiatului în fața căruia am greșit. Dacă în situații similare, petrecute anterior, acțiunea"păcătosului", explicată și justificată de altfel, nu a primit argumentații suficiente pentru a nu întreprinsă acțiunea
"apropiatul" a pierdut încrederea "pacătosului" în ceeace privește capacitatea de a aprecia corect. A fost o cofruntare de păreri insuficient susținută dintre "apropiat" și atunci"păcătosul" își va lua unele măsuri dar tot va "păcătui."
Neacordarea iertării celui ce a greșit poate semnifica o lipsă de încredere, chiar lipsă de dragoste.
Oare Iisus, după ce a acordat iertare Mariei Magdalena, i-a mai reproșat vreodată păcatele care au dus-o până la a fi iertată?
Oare cei care au păcătuit până în ultima zi de viață și abea atunci s-au căit au avut parte doar de o "iertare parțială"? Acordarea iertării nu poate fi automată și poate nu e bine să fie imediată, acordată cu ușurință. Timpul scurs de la "comitere" până la "iertare" este el insuși o pedeapsă.
Exista riscul ca, în cazul unor fapte pedepsite (legal) foarte târziu, iertarea acordată, după remușcări nemăsurate ale"păcătosului", aceasta să vină tardiv, și în loc de o dovadă de dragoste și recunoștință pentru "iertător" sa se transforme în sentimente poate adverse. Dacă "iertatorul" nu uită greșeala, persistă în a nu ierta, sau iartă doar la nivel declarativ, ca ulterior să-l pedepsească pe "păcătos" de fiecare dată când neuitarea revine, se ajunge la a aplica pedeapsa multiplicată.
Am greșit adesea, și poate voi mai greși.
Îi înțeleg, îi iert și le acord circumstanțe tuturor celor care mă pedepsesc, într-o formă sau alta.
Faptul că îi iubesc și îi iert pe cei ce mă
"pedepsesc" nu inseamnă că îmi face plăcere să fiu pedepsit. Poate în felul acesta îi pot face mai buni, mai iertători. Poate că această percepție este a unui om slab, care încearcă să găsească o scuză tuturor "greșiților" lui.
Cine nu greșește?
Cine îi poate judeca pe toți ceilalți?
Cine poate arunca primul piatra?
Oare celor care lapidează l-e pare rău după moartea
"păcătosului"? Poate că, a arunca cu pietre este o încercare de a te dezvinovăți și a încerca să demonstrezi celorlalți că tu ești"curat" cu toate că, poate ai gândit măcar să comiți aceeași faptă cu lapidatul sau chiar ai comis-o și nu ai fost descoperit. A-l ucide cu pietre pe "păcătos" este o încercare de a demonstra că tu nu ești așa și chiar dacă ești, este o încercare de a-i înșela pe ceilalți abătându-le atenția.
Când arunci cu pietre, gândește-te la cel lapidat ca și când ai fi tu, și iubește-l!