el rămâne-n război, în mijlocul walkiriilor dezlănțuite, privirea înălțată ca să vadă dușmanul din departe, tresare
poezii împărțite-ntre prieteni, Cavafis
el vorbește, parcă dă ordine, desigur un fost sergent, dupa statură, pomeții ieșiți, insignele amintind, of cât de mult pot anunța lozincile frumos ritmate de care am fost atât de îndragostit pe alt tărâm câți oameni pot încărunți în generația asta de dormit mereu pe drumuri
mă obsedează oasele pomeților zâmbetul parcă mereu promite un țipăt jazz ritm & blues cumva dacă n-aș vorbi așa de greu mi-aș întinde mâna către el am nevoie de poezie
cel de foarte aproape omorât și nu știu dacă aș putea fi atât de generos contra pedepsei cu moartea
fața ei cumva tristă, serioasă, (îmi lipsesc adjective)
preaiubita mea, nu, nu voi fi niciodată bătrân, n-aș îndrăzni să ajung atât de uitat
obosit, așteptând o salomee care nu mai vine
noi ceilalți, tava de argint, peste care capul său se simțea atât de bine zâmbind, cuvântând, unghiile late și venele bătrâne, păros la vârsta aceea când bărbaților le stă bine cu capul tăiat, cum dacă există dumnezeu, ce întrebare irelevantă, uită-te-n ochii copiilor, dar florile
primul născut de veacuri amestecând frica de a sfârși cu vorbele clare mărturisind uimirea frumoaselor tale zâmbete atunci când primești mici atenții
urc și oasele tăcerilor mele încă dor atât de ascuns, se râde, atât de mult îmi simt lemnul cuprins în mine alb ca și ruptura crengilor moarte de atâta zăpadă, caldă și grea, înăbușitoare
am atât de urcat în destinul acesta ca un deal pe care să fiu arătat unei mulțimi care nu plânge care nu condamnă care nu urlă care nu mă vede
sânul atât de alb alunecând de sub bluză și mișcarea ei leneșă de a se acoperi cu zâmbetul și mi se uită în ochi spălându-mi sângele atâtor înțintuite drumuri cu înceata ei invitație

ca și când profeții ar fi fost niște tipi cumsecade, cu toată familia așezată, ei făcând din când în când turnee de picioare desculțe
da, știu, pe mine mă doare și lipsa și prea multele vorbe ținându-te-n brațe, textul spune ca totul se sfârșește cu bine, cuiva îi va fi bine, cuiva rău, și tuturor indiferent
și dacă eu de fapt nu mai pot, nu numai pot, întelegi cumva că eu nu mai pot și n-am făcut în viața mea șuruburi și dumnezeu este acolo și eu aici fără ca eu să-l pot introduce în categorii fățuite de catehisme ocazionale

cum să-ți spun că vezi va fi alt viitor de care nu am cum să dau socoteală, mireasmă de cenușiu de umed de frică