I. Totul a început într-o seara târzie,
Cu un buton, sau mai multe,
O îmbrățișare care n-a fost să fie.
Amestecate în culori electronice,
Cuvintele se pierdeau pe ecran,
Te credeai un prinț pierdut
Pe vârful unei stânci în vânt,
Ca într-o pădure din mijlocul mării...
Și peștele acela maro cu coarne...
Combinații, asocieri, la asta ești bun;
Mă amesteci în culori, până,
Până mă faci fără hotar, curcubeu,
Mă faci mai rece decât apa din fântână,
Mă faci bătrână...

II. Și tot amestecându-mă-n molecule
Mă împiedic în lucruri rotunde
Și mă pierd în densitatea chestiilor nule.
Tu vii și mă săruți pe frunte,
Vrei să mă înalți pe munte,
De unde să nu mai pot vedea
Decât albastrul cerului, recele văzduhului
Unde, să mă rătăcesc în propria-mi suflare,
Pentru că tu nu mai vii cu mine...unde oare?
Te ghidezi după ele, sentimentele,
Mori să afli ce cauți demult;
Te apropii, dar portocalie,
Þâșnește pe deasupra ta și ah!, doare,
Urli cât poți de tare în vidul mut,
Și începi să te gândești la calomnie...

III. Acum ai găsit: aripile vidului mut sunt portocalii;
Te gândești la zeci, sute, e vorba de mii,
Și împlinit și satisfăcut vrei să mă iei de pe munte...
Oare ar trebuii să mai aștept?
Cred că mi-a fost destul timpul în acest loc rece și crud,
Unde tu însăți m-ai lăsat cândva.
Sufletu-mi urla după tine,
Atunci de ce, acum, când te-ai întors,
Vii fruntaș în marea de păcate a demult iubirii noastre,
Doar pentru simplul fapt de a-ți bate joc de mine?

IV. Și nu ți-am spus cât te urăsc acuma,
M-ai lăsat să putrezesc într-un cosciug
Pe vârful unui munte înalt de cinci mii de păcate;
Dar de acolo am urcat mult mai sus,
Într-un timp mult mai scurt, pe vârful de nenumărate lacrimi
Tu râzi, normal, îți place.
Mă lași să mă înec în marea de amintiri spulberate,
Iar acum, când ai ajuns acolo, nu-ți mai pasă;
Mă lași timida în aceste adâncuri la fel de reci ca muntele.
Și când mă gândesc prin ce-am trecut,
Pentru că totul a început cu niște butoane...

V.Dar Cristiane, cum să-ți spun cât te-am iubit;
Frunza ce cădea, noaptea ce trecea,
Umbra umbla, cui îi mai păsa...
Și tu erai totul pentru mine, deoarece,
Deoarece tu ai învins, ai trecut marea,
Ai urcat prin pădurea de sentimente
Și ai ajuns acolo sus la mine, multe cuvinte,
Acolo am trăit ceva frumos până ai plecat,
Dar n-ai zis niciodata de ce pleci
Doar că m-ai iubit cât ți-a stat în fire...

VI. Și după atâtea lacrimi de vânt suflate,
Tu te-ai întors Cristiane, și am fost iar fericiți,
Și nu ți-am cerut nici o explicație fiindcă te iubeam;
M-am lăsat să fiu naivă, până și frunzele îmi zâmbeau,
De sub zăpada albă, așa de fericită eram cu tine.
Apoi s-a petrecut ceva, ce vântul no să mi-o ierte niciodată,
Deoarece m-am simțit nevoită să te las eu atunci,
Atunci când încă te iubeam eram doar o fată,
Și nu ști tu Cristiane, cât de mult te iubeam...

VII. Te iubeam și încă te iubesc Cristiane,
Și nu ști tu cât m-am urât pentru ce-am făcut,
De atunci vântul nu mă mai ascultă,
Deoarece vântul ne era naș, și luna nănașă,
Timpul se golea, visele rulau în altă realitate,
La fiecare atingere tremuram de fericire...
...acum plâng când văd că plângi pentru altcineva,
dar plâng și mai mult când văd cât de fericit ești cu alta;
Păcat Cristiane, dar eu încă te aștept...

Epilog:
Stau în umbra acestei miresme,
Vântul îmi mângâie obrajii,
Îmi amintesc acele basme...
Acum încă mai aduc omagii
La mormântul cu ferestre,
La mormântul iubirii noastre.