am ieșit din trup căutându-mi cuvintele noțiuni
rătăcite dincolo de marginea foilor albe
și-n drumul meu, mă-ntrebam:
cine oare-i de pază în tabăra lor
îngânând trecerea timpului?
vedeam logica adunându-și sclavele toate în cort
să nu se rătăcească vreuna…și să se ducă toate încercările de-a dura…
dura lex sed lex
disprețul țipa ca o femeie lăuză
agitând toată suflarea cortului său…acum, acum…iată…
nici veghea-nțelepciunii cuibărită și ea printre vorbele prea bătrâne
ca să mai stea de pază, nu era de vreun folos
iar gelozia își dormea somnul
tulburat doar de gânguritul puilor cu botul în căutarea sânului
fiecare cuvânt-noțiune își petrecea noaptea
departe de tăcerea foilor rătăcitoare
singură dragostea, dormea sub cerul liber, fără spaime
și fără a uita de focul ce-și ostenea vreascurile sub cenușa căldicică…
cuvintele mele, curate în credința și în somnul lor
așteptau…știau că n-am să le las pradă deșertului…nerostirii
și-am rămas de pază, veghindu-le somnul și ostenelile
apoi, umăr lângă umăr, acceptați și nu năvălitori,
vom deschide drumul altor și altor cuvinte rânduite-n mișcarea lor firească
ca argintul viu, bob lângă bob și bob în bob, fără a se întreba
despre întâietate, căci suflet lângă suflet, împreună,
vom scrie povestea…