Vântul îi răvășea părul, razele soarelui îi luminau chipul...lumina i se citea în privire... privirea unui copil inocent fericit. Era fericită... fericită ca în copilărie... fericită de adierea caldă a vântului care îi mângâia părul și trupul, de soarele care îi încălzea obrajii, de multitudinea florilor care o înconjurau, de iarba înaltă verde, care se unduia necontenit în suflul gingaș și plăcut al vântului... era fericită de albastrul cerului, de cei câțiva nori mici dar pufoși care se plimbau agale pe albastrul infinit. Era fericită când trăgea în piept aerul curat și proaspăt, când simțea mireasma naturii trezite la viață, când auzea foșnetul frunzelor copacilor, când vedea ramurile acestora fremătând în adierea vântului.
Apoi și-a amintit... Amintirea i-a curmat orice trăire, orice sentiment... fericirea ei luase sfârșit după doar câteva minute. Atât a durat, câteva minute. Își amintise că nu e acasă... toate acele frumuseți ale naturii nu le văzuse la ea acasă. Nu erau ale ei, nu îi aparțineau... nu se putea bucura de ele decât uneori, când va mai vizita casa prietenei ei.
Privi în jur... Aceeași natură o înconjura, aceleași minunății... dar acum nu o mai bucurau, nu o mai făceau fericită... o îndurerau... într-atât de tare încât îi venea să plângă. Dar nu-și putea permite a plânge... pe terasa casei era lume... prietena ei, părinții acesteia și cea mai importantă persoana în fața căreia trebuia să se abțină: soțul ei. Din nou ar fi judecat-o, din nou i-ar fi spus că nu are autocontrol și nu se poate abține în fața străinilor, chiar dacă erau persoane cunoscute și oarecum apropiate, tot străini rămâneau.
Durerea din suflet o apăsa din ce în ce mai tare... și mai tare... natura o durea, adierea vântului o durea, soarele, iarba, florile, copacii... toate acestea care îi aduseseră fericirea cu câteva clipe în urmă, acum îi provocau o imensă suferință... ar fi plâns... Doamne cât ar fi plâns! Era singurul lucru care ar mai fi alinat-o... Dar nu avea voie. Trebuia să se abțină, să dea dovadă a nu stiu câta oară de autocontrol... și doar pentru faptul că nu era acasă. Nu mai putea rămâne în acel loc, trebuia să plece! Ar fi plecat încet, neștiută de nimeni... ar fi plecat, dar unde să se ducă? Avea nevoie să ajungă undeva unde să poată fi linistită, fără lume in jur, doar ea, cu ea insăși si cu lacrimile ei. Ar fi fost vorba doar de câteva ore în care să-și revină... să reușească din nou a se întoarce în realitate, să invețe din nou să o accepte, să învețe din nou să se resemneze în fața ei.
Se întoarse pe terasă alături de ceilalți. Discutau veseli, spunând fraze neînțelese pentru ea... era prezentă fizic alături de ei, însă gândul îi rămăsese acolo... în acel loc de natură de unde venise.
Își privi soțul. Era atât de vesel. Zâmbetul larg îi lumina adesea chipul, tonul vocii era cald, prietenos, atrăgând de fiecare dată atenția și facându-i pe cei din jur să iși întrerupă orice discuție, pentru a-l asculta pe el. Ochii îi erau scăldați în lumina soarelui căpătând o culoare verde și mai intensă decât era de obicei, privirea îi era plină de viață... el era plin de viață. Era capabil să simtă, să trăiască fiecare clipă, fiecare vorbă rostită. Ea... nu simțea nimic. Îl privea... câtă energie, câtă vervă vedea în acest om... Ea era pustiită, secată de orice senzație, de orice sentiment, de orice trăire... doar un gol imens exista... o pustietate infinită în jurul ei, în sufletul ei, în lumea ei... Nimic altceva decât pustiul fără margini.
Dar erau soț și soție. Două caractere atât de diferite... el - fire deschisă, comunicativă și veselă, persoană căreia îi plăcea atât de mult societatea, ea - ființă introvertită, rece și seacă, fugind de societate și de oameni de nenumărate ori, pierzându-și răbdarea de a-i mai avea în preajmă, de a-i asculta, de a-i vedea.
Cândva fusese și ea plină de viață, veselă, deschisă... oamenii au înrăit-o de-a lungul timpului, viața în sine a înrăit-o. Dar oricât de greu îi era, știa că la sfârșitul fiecărei zile obositoare își va găsi odihna și liniștea acasă. Cât de străin îi era acum acest cuvânt... câți ani trecuseră fără să-i mai cunoască înțelesul...
Schimbase casa ei, în care locuise de mic copil, cu un apartament care trebuia considerat locul unde ajungea acasă... Pentru ea era acum doar un simplu cuvânt care nu mai însemna nimic, nu mai reprezenta nimic din ceea ce fusese odinioară. Îi era atât de dor de acasă! Trecuseră cinci ani... cinci ani în care nu își mai găsise liniștea... nu mai avea nici un refugiu, nu mai avea unde râde, unde plânge, unde visa, unde medita... nu mai avea de unde să își ia energia la finalul zilelor istovitoare, nu mai avea unde să își găsească liniștea și odihna.
Razele soarelui pătrundeau prin fereastră, colorând o parte a mobilierului vechi într-o nuanță aurie. Din când în când, intensitatea culorii pălea, urmând să revină cu o și mai mare forță. Nuanțele de auriu erau uneori brăzdate de umbrele sporadice ale ramurilor de tei, care se unduiau în adierea ușoară a vântului... Acel tei bătrân care îi legănase copilăria și adolescența până la vârsta maturității, schimbându-și înfățișarea după anotimpuri. Îl cunoștea atât de bine... bătrânul tei fusese o parte din viața ei. Îl văzuse trist și înfrigurat toamna, ținând piept vânturilor și ploilor puternice...resemnat iarna, cu ramurile împovărate de greutatea zăpezii... fericit primăvara, când se trezea și el la viață alături de întreaga natură... vesel vara, mândru de ramurile-i împodobite cu frunzele verzi și florile care emanau acea mireasmă îmbătătoare.
Bătrânul ei tei... atâția ani alături de ea, atâția ani alături de el... în final îl părăsise. Îl luase cu ea în suflet, dar îl lăsase singur și trist, tocmai la bătânețe când poate ar fi avut nevoie de ea mai mult ca oricând. La doi ani după plecarea ei, acesta murise. Trecu prin fața casei care odinioară fusese a ei și văzu locul bătrânului tei gol... În acel loc, unde cândva se înălța semeț și mândru dragul ei copac, acum nu mai rămăsese decât un ciot... ca un mormânt fără de cruce. Noii deținători ai casei îl tăiaseră. Dragul ei tei ar mai fi trăit, ar fi avut o bătrânețe lungă, dar ei l-au ucis... poate ea l-a ucis.
Își aminti când plecase... ramurile îi fremătau necontenit, florile i se scuturau... cădeau părând a fi fulgi de nea în plină vară... părând a fi lacrimile unui batrân suflet îndurerat plângând la plecarea ființei dragi. Părăsindu-l atunci, îi grăbise moartea.
Căută un sprijin moral în soțul ei... Îl găsi doar parțial. O ținu în brațe până se mai potoli din plâns, apoi îi spuse atât de calm: "Mai sunt o mulțime de tei ca și acela. În fond, era doar un simplu copac, nu avea suflet".
Era primavară târzie. Stătea cu ochii închiși... simțea parfumul liliacului și adierea caldă a vântului... asculta trilul păsărilor si foșnetul frunzelor. Deschise ochii. I se înlăcrimară. Vedea în fața ei priveliștea de vis de care îi fusese atât de dor... iarba, nu prea înaltă, era de un verde intens în bătaia razelor de soare, apoi intra într-un con de umbră ceva mai în depărtare... de-a lungul gardului străjuiau cațiva pomi fructiferi, care, deși tineri încă, erau infloriți si pregătiți să dea roade în curând... în plan mai apropiat, cei doi mici arbuști de liliac alb străluceau parcă în lumina soarelui... câteva rondouri de panseluțe viu colorate înveseleau mica alee care străbătea curtea... la capătul grădinii se înalțau trei tineri brazi argintii, plantați nu demult și care se simțeau acum stăpâni pe teritoriul lor după ce își ancoraseră bine rădăcinile, închizând acel mic, dar minunat colț de rai. Da, un colț de rai reprezenta pentru ea acea mică grădină. Coborî cele trei trepte ale terasei și, făcând câțiva pași, se așeză sub unul dintre meri. Stând rezemată de trunchiul lui tânăr, privi spre cer... cât de frumos se vedea cerul albastru, norii răzleți albi și pufoși, printre ramurile înfrunzite... cât de plăcut era la umbra copacului... cât de mângâietoare era atingerea adierii de vânt... cât de îmbătătoare erau miresmele liliacului și a florilor de măr... cât de liniștitor era cântecul păsărilor care se odihneau pe ramuri... Câtă liniște si împăcare era în sufletul ei acum... Era acasă. Zâmbi și ochii i se înnourară din nou. Privi în jur... lacrimile începură să-i curgă pe obraji... nu mai erau pornite din durere, ci izvorau din fericire... Simțea încet, încet cum începe să prindă viață... acum trăia cu adevărat. După atâta dor și zbucium, în sfârșit, ajunsese acasă!
Auzi pașii atât de familiari ai soțului ei. Deschise ochii și își șterse cu repeziciune lacrimile. Zâmbetul îi stăruia încă pe buze, ca o urmă a fericirii trăite mai înainte. El o privi la început cu mirare, apoi expresia feței i se schimbă, arătând parcă o oarecare înțelegere. Își luă geanta și cheile mașinii, o salută și ieși din apartament.
Acel moment îl așteptase ea, să rămână singură. Închizând din nou ochii, se întoarse în lumea ei... Se întoarse acasă.