aseară m-am trezit cu Regina Angliei în curte
auzise că am o gradină deosebită și-n drum spre Operă
(avea invitație la premieră la Don Paquale)
a zis să intre să se convingă, să vadă.
dar Majestate, peluza mea e plăpândă, visele n-au apucat să se-nfrățească,
iar rădăcinile sar ca nebunele când bag mașina să le ajustez
dar e frumoasă așa cum e, și verdele mi se lasă lacrimă când mă săgetează amintiri
pe partea stângă nu-i decât peluza și din loc în loc ciubere cu mușcate
curg și plâng în toate culorile, așa sunt ele, pastelate...
aici pe dreapta e grădina mea englezească,
unde-ncerc să maschez goliciunea cu sălbaticie vegetală:
am un haiku japonez, nu, n-a făcut floare așa că nu se-mplinește-n fruct
un poem violaceu cu parfum de levănțică strivită
doua smocuri de nimicuri, invazive, fulguiri de verde mentă
trifoiul roz al copilăriei, pe care-l caut mereu de noroace, degeaba
am și trei poeme cățărătoare: unul cu petale grena- imperial, unul galben-portocaliu
și ultimul alb-alb-alb, se-nșiră pergolă acoperind restul nedefinit de amintire
aici lângă poartă e tufanul de romantism vienez iar în spatele ei
sălbăticia, ca un strigăt disperat: macii roșii de patimă, margarete indecise, micsandre,
cârciumărese, crăițe tivite-n galben amărui, tufănelele și irișii stelari și iarbă
multă iarbă, de nu-și mai vede pământul goliciunea...

ziua s-a trezit dimineața devreme,
a stins stelele răsturnând toată roua-n iarba necălcată
și-a plecat la slujbă lăsându-mă
uitat pe-o strapontină