M-am trezit zâmbind dimineața aceasta. Zâmbeam cum zâmbesc tinerele domnișoare când descoperă privirile stăruitoare dar totuși nevinovate ale unui tânăr din tramvai. M-am găsit apoi zâmbind teilor, florilor, cladirilor. Zâmbeam eu cu mine...Un surâs îmi erau sufletul și inima, ca surâsul unui copil la vederea valurilor mării. De ce? Nu știu, însă zorii îmi porunciseră să-mi pun cartea prăfuită în geantă și să plec în căutarea celui mai strașnic tei care ar binevoi să-mi găzduiască lectura pentru câteva ore.
Astfel, după 15 minute, înarmata cu o carte, un aparat de fotografiat și un tei, am început să citesc primul rând...
Nu știu cât timp trecuse de când intrasem în vis, însă acolo trecuseră 5 ani și jumătate. Mi-am ridicat privirea abia târziu, gândindu-mă încă la cei 5 ani atât din cartea mea, cât și din viata mea, care au trecut pe nesimțite. Întreaga lume trecuse pe lângă mine cât stătusem pironităla umbra teilui. Ce albastru era cerul! Aerul parcă mirosea a pulbere de zahăr și vanilie.
Am întrezărit atunci o siluetă familiară, și călăuzităde primul impuls, am alergat să ajung silueta. Restul lumii dispăruse. Nici țipenie de om pe strada îngusta, iar eu, cu aparatul de fotografiat in mână, urmăream încă umbra, neîdrăznind să-i opresc în vreun fel drumul.
După câteva străzi și 5 fotografii, am strigat: "Oprește-te!". Silueta mea, nu era de fapt a mea. I-am atribuit atâta timp unei umbre necunoscute, trăsăturile familiare ale altui chip...
Atunci, ți-am cunoscut ochii negri...