atâta lumină și totuși, totul e numai întuneric, un întuneric profund în care te adâncești tot mai mult, simți cum te acaparează, te învăluie cu puterea sa... și totuși nu-l respingi, îi permiți să te absoarbă încet, încet... îți eliberezi mintea... totul e atât de plăcut, deși știi că nu îți face bine, ci rău (dar totuși - ce e răul?), deși îți dorești foarte mult să te pierzi în acel întuneric, să devii una cu el, să nu mai simți nimic, să te eliberezi de tot, să uiți ce înseamnă durerea, dar să nu înveți ce înseamnă plăcerea, să fii lăsat în pace, dar să nu poți fi tu însuți, să te pierzi, și să știi că nu vei mai avea niciodată puterea să te regăsești... să renunți la tot pentru nimic...