aseară iar am plâns...

e trist să realizez că prietenii de demult nu mă mai (re)cunosc, prieteni care credeam (și, în ciuda a tot, încă mai cred) că îmi vor fi alături toată viața.
sunt persoane care au fost lângă mine în momentele mele de creștere fizică, psihică, spirituală, de maturizare... și am mereu un respect aparte pentru ei, iar când sunt departe... la ei mă gândesc prima oară și îi consider "adevărații mei prieteni", dar, de fapt, nu am mai vorbit cu ei de... mult timp și văd că ei nu mă mai cunosc, nu așa cum sunt eu acum.
poate că e vina mea că ei mă știu doar cum eram acum cinci-șase ani în urmă (și amintirile alea încep să fie deformate de trecerea timpului)... poate așa o fi
sau... am evoluat eu prea mult și am uitat ceea ce a fost? (chiar să uit momente importante pentru mine? nu prea cred.)
adică... știu sigur că am uitat multe... dar, doar ceea ce am considerat că nu este esențial pentru viitorul meu... am renunțat să mă opresc la nimicuri trecătoare...
sper că am reținut doar ceea ce trebuia... sper. oricum, știu că dacă am uitat ceva îmi voi aminti doar atunci când voi avea nevoie.
mie îmi place viața pe care am trăit-o până acum și sunt mulțumită de ceea ce am primit și am făcut... poate că trebuia să ofer mai mult, dar abia învăț și eu, sper să mai fie timp și pentru multe altele.

rămân cu un gust amar (undeva aruncat într-un colț întunecos) cu privire la mărirea distanței dintre mine și ei...
pe de o parte parcă aș fi crescut, iar pe de alta mi se pare că am rămas în același stadiu
eu am terminat studiile și încă stau acasă, pe când majoritatea dintre ei lucrează
eu încă, pentru puțin timp, singură, așteptând să fiu din nou împreună cu el, pe când ei mereu împreună, deja planuri de căsătorie...
- ei – un cuplu mereu împreună, un loc de muncă stabil, planuri serioase de viitor...
- eu și el – "ce-a vrea Domnul"...

și oricât încerc să mă abțin să nu plâng și îmi spun că "nu contează, fiecare cu viața lui, o să fie bine și pentru mine", totuși încep să-mi pierd răbdarea și... să-mi pese.

începe să-mi pese de lucruri care îmi erau indiferente și... doare.

***

încă două săptămâni și vii acasă... o să fie bine și pentru noi...
știu eu că o să fie.