Gândind că te-am găsit, m-am inșelat.. era un gând fără formă, fără răspuns. Ecou care se stinge incet, un ecou fără ecou. Știam că e în zadar, dar așteptam să se ivească iubirea. Nu a fost să fie. S-a pierdut în mare, ca o stea pe cer. Iubirea? Cine știe ce este? Nu știe nici cel ce iubește, nu știe nici cel ce este iubit. Abur, perdea de valuri diafane țesute din durere. Iubesc o umbră, am iubit o umbră, voi iubi tot umbre... O umbră fara lumina care îi dă naștere, o umbră care e în intunericul de nepătruns al nopții, în singurătate, în tacere. Glasul mi se stinge cand spun că te iubesc.. puterile-mi sunt sleite. Vreau să te chem, dar nu mă aud decat pe mine. Viața mi-e pustie, mă cufund în neant.. în abisul lunii fără de culoare, fără de mister.
Orice început e un sfârșit și orice sfârșit e un început... Degeaba... dacă nu ești lângă mine... Mă zbat în singuratate, mă zbat în tăcerea care mă înconjoară. Caut iubirea ca pe o făclie, care să mă călăuzească pe drumul sufletelor fericite. Atât de înșelatoare e iubirea... ca și marea. Te atrage... te cheamă, te fascinează. Răspunzi chemării și ești pierdut. Pierdut în vise, în doruri, în neîmpliniri, în aparențe deșarte, în valurile deziluziilor. Certitudinea lipsește ca și ploaia în deșert. Nisip fierbinte care așteapta sărutul picăturilor de ploaie. Sărut care nu va veni niciodată. Răcoare care nu va fi nicicând simțită de nisipul arzator.
Doar lacrimi de foc, ce alunecă precum stelele căzătoare. Chiar și stele căzătoare au un destin: să împlinească visele celor care își pun dorințe tainice atunci când le privesc. Dar lacrimile nu au nici o soartă.. decât să se piardă în durere. Aș cauta speranța, dar nu cunosc cuvântul - nu m-a invațat nimeni. Mi-ar fi plăcut să-l știu crescând lângă mine ca un copac ce ține umbră unei flori. Dar soarele mă arde. Nu am umbra speranței. Și totuși, sunt înconjurată doar de umbre.