Când vezi ușa camerei din exterior nu are nimic ciudat sau ieșit din comun; poate doar geamurile mai mult măzgălite decât pictate in niște forme geometrice prea imperfecte.
Deschide ușa: vei călca pe un covor albastru, intre niște pereți albaștri, cu draperii și pături tot albastre, cu lenjeriile patului și ramele ferestrelor albastre. Bine ați venit, deci, in camera albastră!
Insă, până la urmă, nu-i decât o cameră albastră, cine știe câte astfel de camere or mai exista? V-aș indemna, dacă aveți curajul și răbdarea, să intrebați lucrurile din jurul vostru, oricare lucru, să vă spună poveștile camerei; să vă spună el covorul câtă cafea, vin sau câte lacrimi a inghițit; și patul câte singurătăți a legănat pe muzica unui clasic nemaiauzit, dar care știe că și-a făcut instrument din glandele ce-ți scurg sufletul prin priviri…
Și masa, scaunul, ferestrele? Ah, și parfumurile… de fiecare dată când folosesc câte un parfum mai vechi imi șoptește câte o istorioară de acum cine mai știe cât timp; se mai intreabă cineva de ce mai stăruie in glastră un trandafir uscat și prăfuit sau de ce noptiera mai păstrează o pisică-bibelou cu lăbuța-spartă? De ce țin o grămadă de pietricele pe televizorul stricat sau de ce n-am curățat niciodată pata de vopsea de pe covor?
Povești… povești… a vazut și a ascultat atâtea povești camera asta…
Cel mai bine insă imi știe insă sigurătățile și incăpățânarea cu care mă inchid zilnic aici. Te intreb pe tine, scumpă prietenă: tu nu te-ai plictisit de-atâta tristețe și de sufletul ăsta albastru ce ți se dăruie ore in șir, zile de-a rândul?...