cum pomul își uită frunzele
căzute sub ramuri an de an,
astfel cu cerul m-am șters
pe umeri, pe spate, pe piept…
chiar de pe frunte mi-am șters
sudoarea travaliului clipei
din ființialul lumesc.

mi se preling izvoarele în barbă.
le privesc din apus golind infinit
parcă cu aceași mână cu care scriu
distanțele sufletului meu de granit.