respect înseamnă a ține cont de celălalt ca un tu care în permanență devine un eu inaccesibil. el se aplică bătrânilor în același fel în care se aplică cărții sau pisicii, care e pentru unii animal sfânt. sfânt în sensul că merită privilegiul de a nu fi atins fiind acel vulnerabil și acel important care ne situează în faptul de a exista altfel. nu respect decât bunătatea.

ce se întâmplă în absența respectului este atingerea lucrurilor care e o nefirească stare a omului – aceea de a fi batjocorit de obiect și sinele său. dacă luarea în posesie a lucrului îl transformă în obiect, atât în cazul posesorului cât și al posedatului, ceea ce salvgardează natura umană de la ispita de a fi altceva este deposedarea, lepădarea și predarea lucrurilor și a sinelui celuilalt, care va pro-ceda, în cel mai bun caz, în cea mai bună dintre lumile logice posibile, nu și actualizabilă. marea brutalizare a acestui puzzle incomplet și resentimentar numit conștiință implică o greață în fața aceluia care reduce, în stil doctrinar, înțelesul unui fapt oarecare. bruscarea și solicitarea imperativă sau nevizarea interlocutorului tău sau a umanității în general conduc la disoluția solidarității și a confortului psihic dat de siguranța metafizică a regăsirii sub același chip, familiar și, în același timp, insondabil. absența respectului agresează, în sensul răzbunării lucrurilor și a sinelor împotriva altora sau a lor însele. a lor însele pentru că există un recul nevăzut al faptelor și informațiilor, ca-ntr-o rețea electrică defectuoasă. până la urmă, de prezența sau absența respectului ține calitatea relațiilor și a celui pe care îl ai în față și cu care te aduni.

de ce se face prezentă tot mai acut această absență a respectului e justificabil, până la un punct. decăderea dogmelor, privilegiul acordat libertății individuale, neaderența la argumentele discursurilor moralizatoare, un anume stres metafizic acumulat de structurile mentale care, anonime sau nu, cedează, lipsa generozității privirii care obiectualizează tot mai mult, utilizarea inadecvată a darului într-o societate a lipsurilor și a golurilor. există o foame ascendentă de sens dublată de senzația tot mai pregnantă că ceva ne scapă, cu cât ne simțim mai fericiți. în plus, există o măgărie ancestrală a omului și anume ispita de a exista, dar substituindu-se permanent și irevocabil dumnezeului în care crede. ca și cum astăzi dumnezeul fiind noi, ne furăm nouă înșine darul. nejustificabilă este însă atitudinea celui care se crede în măsură a extrapola viziunea sa, capacitatea sa de înțelegere dependentă strict de experiența sa de viață, asupra întregului univers și, implicit, asupra eului celuilalt, care, la fel, va cere un respect pe care nu îl acordă a priori existențelor de orice natură al fi ele.

principala eroare este cea a întemeierii respectului pe merit. respectăm o ființă pentru că ea posedă anume competențe, anume statut sau inspiră teamă. recunoaștem aici că, la un nivel elementar, respectul ține de animalitatea care funcționează ca un zid protector, în sensul păstrării unei distanțe convenabile față de ceea ce ne depășește și ne poate periclita poziția ocupată în rețea. însă este impropriu să te încrezi în infailibilitatea deciziilor tale atunci când acorzi merit unui fapt și altuia nu. că, să spunem franc, toți merităm sau nu să ne simțim fericiți. relativizarea argumentelor evidențiază așadar o primă incoerență: respectăm ceva din diverse motive, eventual pentru a fi respectați la rândul nostru, și nu de dragul respectului în sine. sau de ne-dragul lui, ca revoltă în fața nimicului.

de ce trebuie să respectăm e, așadar, o falsă problemă. putem respecta fără acest celebru “trebuie”. ca act gratuit, de exemplu. ca revoltă sau absurd. depășim astfel motivațiile subiective sau obiective, păstrând în același timp o valoare specific umană care permite instaurarea armoniei micro și macrouniversului prin refugiul în civilizație și cultură.

cine e beneficiarul respectului meu devine clar: eu, pisica, bătrânul sau cartea. sau niciunul, dar știm măcar ce se pierde atunci când nu se câștigă nimic.

rămâne întrebarea: avem un respect, cum procedăm?